„Există destule ducese

pe lume, dar o singură Coco Chanel!

și totuși vine toamna....

Când am adus aici muzica și textul, am făcut-o, mai mult, dintr-un impuls: este toamnă,într-un fel , toate se schimbă, ceva dispare, alte întâmplări, alți oameni se ivesc de niciunde, vorbim despre nimic și despre toate, iubim, ne uimim, așteptăm vești care se rătăcesc, doar ele știu cum, pe unde  și de ce,uităm, plecăm, care încotro. 
Apoi, tot ascultând și reascultând muzica și înțelegându-i mesajul, am descoperit, a câta oara, frumusețea tragică a scurgerii neoprite a timpului” și, totuși, vine toamna„, da, vine toamna pentru fiecare, în parte și pentru toți laolaltă, vine toamna iubirilor și a uitărilor, vine toamna vieții.
Toate trec, nimic nu mai este astăzi cum era ieri, și de ce ar fi, când timpul, nărăvaș cal, aleargă într-un singur, irepetabil sens?
Și ascultând muzica, și tot așa, despletind versurile, m-am gândit că într-un octombrie cald, cum aș putea uita vreodată ziua aceea, când vara nu mai scânteia a vară, când toamna nu știa să fie toamnă,
 a căzut peste mine vestea că mama nu mai este. Eram atât de neștiutoare eu, era atât de tânără mama...
Au trecut patruzeci de ani. O viață... eu număr mai mulți ani decât avea ea atunci, timpul își scrie lucrurile în legea lui, necruțătoare, mereu alta...și totuși, vine toamna.

într-un fel,

cred că toți emigrăm/imigrăm.

Fugim cu gândul, cu sufletul, aspirăm virtual către ceea ce numim, și poate că niciodată nu vom întâlni-sufletul/pereche, renunțând chiar la sine, nu-i așa?
Știi ce cred ? că toți ducem în noi nostalgii...
Ceea ce visez eu, ce visezi tu, nimeni altul nu poate vedea, nimeni altul nu poate avea eternitatea clipei...

”Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!...
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu...
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât... Cel care sunt!...”
Ion Minulescu

peisaj matinal

Dimineață brumată de octombrie.

Aștept pe cineva.

Cu scâncet îndrăcit de roți,lângă mine parchează un autoturism care, dacă ar mai  fi trecut pe la spălătorie, ar trebui să fi fost alb. Ușa se deschide larg, că mă și sperie, ies niște picioare  lungi, slăbănoage, înfășurate în niște nădragi negri, soioși, în continuarea cărora se vede o curea lată, cu ținte, tot neagră, apoi o geacă scurtă, de piele, și, în sfârșit, o față sictirită, peste care cad câteva  șuvițe cleioase.

Ea- i se văd prin deschizătura hainei niște proeminențe anemice- trântește,fără milă, ușa.
 Trage cu sete din țigară.
Își depășește cu un cap însoțitorul zgribulit, care o urmează ca un cățel bleg. Împreună se îndreaptă către magazinul  de vopsele și produse chimice..

Femeia, că , totuși, femeie pare, aruncă restul țigării nestinse la doi pași de ușa magazinului. Se ridică un fumuleț pe care, dacă eu, aflată la câțiva metri, îl văd, la fel de bine, l-ar putea observa trecătorii, care, oricum,nu privesc cerul  umed al toamnei. Nimeni nu  schițează niciun gest, nici chiar vânzătorul care a văzut scena.

 Multe gânduri mi-au trecut  prin minte în cele câteva minute, cât am avut de  așteptat...

 Înarmată cu mătura, găleata și fărașul, dintr-un gang, apare femeia de serviciu .

de toamnă....