”Caracterul însă al unei școli bune este ca elevul să învețe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât știe însuși profesorul”.
Mihai Eminescu ( revizor școlar)
Astăzi este ziua noastră, a celor, care, într-o bună zi au decis că pot să să-și dedice talentul, ( cu cât va fi fost înzestrat fiecare ), munca, ( atâta câtă va fi fost în stare el sau ea să „presteze”) și, mai presus de toate, dragostea pentru copii, ( cine o va fi având) ca să lumineze minți, să bucure suflete. Să facă lumea toată mai bună!
Am ajuns profesoară, pentru că asta mi-am dorit! Din tot sufletul! Trecând peste opreliști de tot felul. Zică cine ce va vrea să zică- și astăzi, dacă ar fi să-mi aleg meseria- tot profesoară m-aș face..
În dimineața asta de toamnă, ca de atâtea ori, înainte de a mă gândi la viața mea de profesoară, mă gândesc cu mare drag și cu multă duioșie, la mulți dintre profesorii mei și , dacă aș putea, fiecăruia în parte i -aș dărui primul meu zâmbet,însoțit de o albă crizantemă.!
Nu știu câți dintre foștii elevi se vor gândi astăzi la mine, ocupați cu toate ale zilei, au, poate, multe alte lucruri de făcut.
Unii sunt chiar în lista mea de „friends”.
Lor le spun ceva acum, ceva care ar trebui să ajungă și la alții: Dragii mei, când vine vorba să spuneți ”Mulțúmesc”, indiferent ce meserii și funcții aveți sau veți avea, dacă tot vreți să-i mulțumiți unuia dintre foștii voștri dascăli,adăugați, lângă acel ”mulțumesc: Doamna profesoară/ Domnule profesor! și, mai ales, nu uitați pronumele personal de persoana a II-a plural. La dativ. Așa cum ați învățat la școală.
Nu-mi plac tristețile, dar ceva tot o să spun: întâmplarea face ca, tocmai ieri, la intrarea în scara blocului să mă întâlnesc cu o fostă elevă, are, cred, 32 de ani. Era cu fiul ei, școlar, foarte bucuros că miercuri, adică astăzi, nu se va mai duce la școală. Auzisem de la o vecină că fosta mea elevă locuiește pe scară cu mine de câteva luni, timp în care, zic și eu , poate că ar fi trebuit să-și facă vreme să sune la ușă și să mă salute.( i-am fost și dirigintă patru ani, drept este că Limba Română nu era iubirea ei cea mare) Cum ziceam, ieri s-a întâmplat. ”-Bună ziua!„...”Bună ziua”!
Și cum nu vreau să-mi încep ziua asta când lumea toată își serbează dascălii- poate că ar fi trebuit să scriu cuvântul cu majuscule- ( nu știu cum o fi pe la alții) o să povestesc repede ceva de care îmi aduc eu aminte cu ochii înlăcrimați!
Lacrimile sunt de bucurie!
Odată, înainte de teză , i-am avertizat pe elevii mei din clasa a VIII-a, a căror dirigintă eram, că, dacă voi descoperi pe cineva copiind, acela va primi nota 1 .
Necazul n-a întârziat. Am văzut cum una dintre cele mai bune eleve a scris rezolvarea părții de gramatică, pasând ușor hârtiuța în spate, destinatarul fiind un băiat, care fără "ajutor", ar fi obținut, sigur, nota 7. Omul a transcris repede și a dat bilețelul mai departe, către alt coleg, candidat permanent la corigență.
Urmăream " manevrele", gândindu-ma ce ar trebui să fac.În același timp cu mine, la eveniment asistau ochii „autoarei". Trebuia să respect ceea ce spusesem anterior . Am cerut copiuța și mi-am tinut cuvântul.
Nu m-am bucurat, nicicum, de cele petrecute, pe tustrei i-am ascultat de nu știu câte ori până la sfârșitul trimestrului, ca să-și rotunjească mediile. .
Au trecut anii...
Autoarea copiuței a devenit jurist.
Nu mă salută niciodată.
Al doilea beneficiar al "ajutorului"- elevul cu prestație slabă - este un familist bun, un om ca multi alții. Nu știu câte cărți va fi citit între timp, dar este un om serios.
Gheorghiță-cel care a primit și a transmis copiuța - a absolvit două facultăți:"Aerospațiale" și" Finanțe".
Într-o seară ploioasă, de onomastica mea, cineva a sunat la ușă . Am deschis- era Gheorghiță- cu un superb buchet de lalele în mână .
În timp ce-mi spunea că întâmplarea aceea cu drumul bilețelului ghinionist l-a ajutat de multe ori, eu, uitându-mă și la fața lui bucuroasă, și la florile scăldate în boabe de ploaie, m-am simțit școlărița care primea întâiul 10 în catalogul vieții.
Multe nopți de nesomn am avut de-a lungul vieții de profesoară; câte reproșuri mi-am făcut că poate am fost nedreaptă, ori prea exigentă. Sau că nu am avut totdeauna balanța în minte, că am aplicat, poate, corecții nepotrivite. Uneori m-am pripit sau n-am meditat îndeajuns asupra câte unei situații ivite cine știe cum și de ce..
Totdeauna, însă, și spun asta cu mâna pe inimă - am făcut-o dintr-o mare dragoste față de ei, și mai ales, din dorința de a-i determina să fie corecți.
Am trăit experiențe de tot felul ; de fiecare dată , am descoperit ceva nou.
Concluzia?
Copiii sunt minunați! Universul lor este captivant. Trebuie să vrei și să-ți dorești să-i înțelegi!
Câteva cuvinte pentru colegii mei de toate vârstele, sărbătoriți sau uitați astăzi:
Cine vrea să ajungă dascăl -sau chiar a devenit-ar trebui să fie recunoscător; este un privilegiu să le fii copiilor în preajma, să te simți tu însuți copil, atunci când au nevoie, să te poți bucura odată cu ei sau chiar să poți plânge, să-i sancționezi când trebuie.
Probabil aceasta este o fărâmă din ceea ce căutam cu toții- " Tinerețe fără bătrânețe"!
”Spui că nimeni n-a reușit să te cunoască până acum, fiindcă orice manifestare a ta e înșelătoare. În acest mod, zici tu, reușești să respiri și să-i ții pe oameni la distanță de tine. Spui că ocupația ta principală e să-ți păstrezi ascunzătoarea și chiar reușești, pentru că masca ta e cea mai enigmatică dintre toate. Că deși nu ești nimica, te afli mereu în relații cu cei care cred a fi ceva. Când ești plictisit, îți faci de lucru pe lângă păstorița cu inimă caldă, dar ai grijă să ascunzi sentimentele pe care le-ar avea, în locul tău, păstorul. Înșeli un venerabil părinte al bisericii dându-i un sărut de fraternitate. Etc., etc. nu ești decât un personaj enigmatic, pe fruntea căruia scrie:”sausau„. :
