reacții

Intrebare la Radio Erevan:Putem pune bază pe președinte?
Raspuns: Da, dar preferabil ar fi sa puneți acid!

povestea unui leu

- dintre doi, cel măricel.//

Cele mai multe meserii se invată la școală, nu-i așa? Că doar de asta exista până mai ieri-alaltăieri școala de meserii.
Intre timp, lucrurile s-au schimbat. Asta este altă poveste.
Meseria de mamă se invață fără profesor. Toată viața. La fața locului. De asta este cea mai scumpă.

Mereu grăbită, dornică să cucerească lumea cu idealurile ei albastre, tocmai când căuta un loc pentru femeia din suflet, mama se trezește, deja, bunică.
Timpul nu are răbdare..poate că tocmai de asta, bunicile sunt atât de sentimentale, plâng ușor, se entuziasmează de toate ghidușiile nepoțeilor. Abia acum știu ele să se bucure cu adevărat. Și, de-ar putea, ar prinde toate clipele și-ar face din ele o lume a poveștilor nemuritoare.
……………………………………………………………………………………………….
Pentru că a fost ziua lui și pentru că intre doi lei, el este primul , o să-i spun o poveste..
Urme de ren//
Este un baiețel foarte drăgut. Cu un an mai mic decît colegii de clasă.Tocmai a implinit 11 ani. Adică nu mai este băiețel.
 In țara  de unde a venit, școala incepe mai devreme. La fel si grădinița. Erau puțini copii intr-o clasă. De neamuri diferite. Se ințelegeau si invațau in limba engleză. Erau toti prieteni foarte buni. Câteodata se mai ciondăneau. Ca toți copiii. O vorbă aruncată in glumă, o jucărie luată fără permisiune.. sau ocuparea locului de lângă fereastră, când plecau cu autocarul școlii. In fiecare săptamână, făceau câte o excursie.
El preferă locul de la geam.
Ii place sa privească. Sa vadă. Mai ales animalele , pe care le iubește de mic. De când a primit cele dintâi jucării.
Când vorbește despre foștii colegi, are lacrimi in ochi. Ii este dor si de domnisoarele. Erau de treabă.  Râdeau mult. Si se jucau cu ei. Fără să se supere vreodată.//
Este specialistul casei.
Vrea sa devină paleontolog. Știe tot ce n-ai sperat să afli vreodată despre brontozauri, dragoni, spiriduși, dinozauri..
Viața nu este totdeauna cum vor copiii, nici cum vor părinții.
La sfârsitul clasei I, a trebuit sa se intoarca acasă. L-au inscris in clasa a doua, cu condiția să promoveze un examen de diferență, la limba română.  Au pus toți umărul și hopul a trecut.
Preferă literele de tipar. Chiar vrea să scrie un roman, despre trolli. Scrisul de mână nu este chiar marea lui plăcere.
Odata, dupa o dictare care se incheia cam asa, Iaca și baba sosi , trebuia să identifice personajele din respectivul text.
S-a gândit el, cu mintea lui de copil, care nu prea cunoștea nici cuvintele de legătură, nici timpurile verbale, nici toate numele romanești de persoane și a scris- personajele sunt: baba si Iaca.  In țara de unde venea el, Iaca era nume de bărbat.
Doamna s-a incruntat, iar copiii au râs.
După o vreme, la o altă lucrare, trebuia să răspundă la intrebarea- cum se numeau părinții lui Nică a( l)lui Ștefan a Petrii..
S-a gândit el, specialistul in reptile, și a scris: Ei se numeau Ștefan și Salamandra.Și doamna s-a supărat de-a binelea. Copiii, mai ingăduitori, au râs..in pauză i-au lăudat curajul.
Și uite așa, cu tot felul de intâmplări, a ajuns in clasa a patra.
A absolvit un curs de ornitologie..
Intr-o lădiță, pe care n-o imparte cu nimeni, poți găsi tot felul de piese, șurubele, figurine, din care, când are timp, meșterește- monștri, extratereștri, că mă și sperii când mi-i arată.
Este o fire veselă.Rareori fruntea i se incruntă.
Cel mai supărat a fost după o oră de geografie.
Intrebarea era- Cu ce seamănă harta Romaniei?
Oana a spus că seamănă cu un măr.Cineva a completat: turtit. Ovidiu a spus că seamănă cu un pește.
El s-a gândit ce s-a gândit, a ridicat două degete și a spus: seamănă cu o urmă de ren. A și argumentat- picioarele renului se termină cu patru degete, două inspre față, adică Nordul țării, al treilea spre exterior, adică Vestul, iar al patrulea, subțire, spre interior, adică Estul.
Copiii ascultau, se uitau, când la el, când la doamna..ea n-a spus nimic, dar nu părea veselă.
Deloc.Asta n-a ințeles el- ce a supărat-o.
Unii oameni s-or fi trezit dintr-odată atât de mari? adică , chiar să nu fi fost niciodată copii?//

A crescut. Face tenis și schi, căntă binișor la chitară, citește Jules Verne, este intre olimpicii școlii la matematică. Fiindcă este vacanță, face de toate-conșiincios, completează zilnic , pe blogul personal, tot ce descoperă pe o insulă, imaginară , zic eu, adevărată, spune exploratorul.
A primit doi porumbei. Nu prea s-au ințeles, așa că, s-a hotărât- din banii strânși in pușculiță o să-și cumpere o țestoasă.
Acvariul il va alege el.
De partea financiară,  răspunde buni.

insulă intr-o mare,

incă, neinventată//

O viață cuprinsă intr-un sac de voiaj, pregătit pentru escaladarea Everestului, cum se confesează sieși poeta MARIA POSTU, privind cu un ochi mereu deschis in propriu-i suflet sensibil , celălalt – aspirator, către lumea, mereu alertată de tragedii și spectacole,preocupată să nu piardă rândul la cabina de machiaj.
”IN SPATELE FERESTREI” adună, intr-un spațiu restrâns, conceput, nu atât social, cât mai degrabă metafizic, o experiență unică,un amalgam de neliniști, in dimineți inșelătoare, in seri ipocrite..povești inghițite cu sughițuri, răni pansate” cu fundițe roz”sau cu bandaje cenușii.

Joc subtil de metafore , in antiteze croite in atelierul personal-
” voi ucide incetul cu incetul poezia in mine ca pe o muscă bâzâind insistent in urechile distinsei asistențe.”
Călătoria intr-un tramvai” ticsit de dorințe și eșecuri, inghițite ca un pumn de pastile amare in fiecare dimineață” este o permanentă căutare/, o ”lecție de imblânzire”, in care eul se identifică, pe rând, cu imblânzitorul, dar și cu fiara care trebuie să fie imblânzită.
Alteori, deschide o ușă” spre lumină sau spre nicăieri”, ascultă bătaia inimii, cursul lacrimilor-”picături de apă, pe sub ușă” și verifică”rezistența la ploaie a lemnului din care e făcut sertarul” in care iși ascunde caietele de insemnări.
Nemângâiată, rătăcită in sufletul copilului inocent, copilăria este un poem uitat pe un peron, tocit de vreme.
Macrocosmosul, explorat uneori analitic, alteori in fugă, iși curge nemilos timpul” supraviețuitor dintr-o rasă pe cale de dispariție”, ascunzând sub uniforma
ponosită rămășițele de altădată ale ospiciului reciclat intr-un hotel de lux”-Celula in alb.
Poți da clik pe oricare dintre poeme, ești așteptat la ”vernisajul Restauratorului”, care iși ascunde, sub vorbe umflate și zâmbete umile, plictiseala.

”Poeme de o zi”
Sapho și Omar Khayyam credeau că scriu poeme pentru o zi
și le-au scris pentru un mileniu,
noi, apărați de ecranul computerului și respirând prin gaura de ozon a Terrei
credem că scriem poeme pentru un lileniu
dar ele nu durează decât o zi.”

Imagini construite prin inlănțuiri de cuvinte cu sens propriu, dar și figurat, abstracție la nivelul expresiei, peisaj deloc complicat, conturat arhitectural din puține elemente de civilizație modernă, cartea adună in 51 de poeme- o fi, cumva, o imagine personală- reperele unui spirit aparent liber.
O libertate, ca un zbucium de recuperare a candorii pierdute” femeia care nu s-a mai intors, plecată in căutarea cercelului pierdut”.
” Din cutia cu bijuterii nu lipsea nimic”, dar, ”In spatele ferestrei”, stă, intotdeauna, cineva
care nu vrea să fie văzut, imbălsămat intr-o emoție comună, de duzină.
”O cameră devastată
ca poșeta unei femei surprinsă
noaptea pe o stradă periferică de care au tras hoții
Smulgându-i banii și cosmeticele made in France”.
Citiți o carte- parabolă, cu multe răspunsuri la intrebări , incă neformulate, un abecedar tăios al trăilor plasate aleator- aspațial,
atemporal, real, deopotrivă ireal, un semn al reveriei nesfârșite a
unei virtuți metafizice intr-un timp mereu neobosit//
http://mariapostu.wordpress.com//

pe când vițelul

-->

nu era doar erou de fabulă...//

Întâmplarea mi-a venit in minte, după o vizită la  http://daurel.wordpress.com/Simulare, simulanți.

Trebuie să incep prin a-mi cer scuze că nu sunt în posesia tehnicilor  care ajută la promovarea cunoscuților  de la blog, o fac , așa, cum mă pricep.

Stiți ce este uleiul de nucă?

Dacă n-ați auzit de substanța asta, vă spun imediat. Vă cer doar să   nu vă speriați că aduc vorba despre un termen- substanță-  cu care,  de zile bune, media tot  bate apa-n piuă.

Briantina, cum i se mai spunea,  era, folosesc imperfectul, pentru că, intre timp, s-a înlocuit cu  gelul, produs modern, de import, un lichid gălbui- maroniu, vâscos, parfumat,  cu care  tinerii iși  umezeau podoaba capilară, fetele,  mai ponderat, băieții, din abundență,  înainte de a merge la petreceri, întâlniri etc..Părul căpăta luciu și un parfum discret.

Circula  și o vorbă, nu prea măgulitoare, dar nu  foarte departe de adevăr parcă te-a lins vaca.

Tânărul, proaspăt ferchezuit,  nu avea încotro, înghițea lauda , cam cu noduri, dar avea păr strălucitor.

M-am cam luat cu vorba..în vremea aceea, încă,  eram navetistă.
Avansasem cumva ,apropiindu-mă de oraș, călătoream cu trenul, cam vreo trei sferturi de oră.
 Eram destui, diverse profesii, stații diferite, așa că aveam timp să facem schimb de noutăți.

Dispăruse uleiul de nucă total. Apoi, la ceva timp, și..  oja transparentă.

Un tânăr,  pe atunci,  medic  veterinar, intr-o mare crescătorie  de animale, cu abator și fabrică de mezeluri, ne-a explicat de ce produsele sus- amintite nu se mai găseau în magazine.

 Erau multe  centre  de creștere a animalelor în țară, in special  viței,   pentru export, îndeosebi,  pentru restul lumii-ce mai rămânea-  după ce se aprovizionau activiștii și apropiații lor.

Când se anunța câte o vizită de sus,  se trecea rapid la cosmetizarea vițeilor și a mămicilor lor. 
Se vopseau unghiile cu ojă incoloră, cum de ce?  Să pară sănătoase. Și părul, să fie lucios, bine întreținut…că, de! și atunci, ca și acum,  funcționa  regula cine-mparte parte-și face.
 Întâi se ducea nutrețul pe la casele unuia, altuia  și abia , mai apoi, se hrăneau vițeii.

Nu se știa nimic despre  proprietățile  nutritive, vitalizante și antirahitice  ale  uleiului de nucă.

După terminarea vizitei, calificativul era , indiscutabil, excelent!

p.s. nu știu  ce meserie practică  tânărul medic de pe atunci.

Se zice, doar,  că unele  vițici, ajunse vaci, au înnebunit.

omul, această trestie grăitoare

In mai toate filmele, americanii vorbesc destul de mult singuri. Ei intreabă, ei răspund. Apoi decid ce și cum. Și nu greșesc deloc.
In filmele noastre, nu prea există monolog. De bază, rămâne dialogul.
Prin emisiuni cu temă politică, vorbesc toți , deodată..oricât ai vrea să pricepi câte ceva, e greu. Când unul , mai sprinten, prinde un moment de liniște și spune ceva, sar ceilalți..este o minciună ce spui.
Respectivul nu se oprește, se ambalează, acuză. Moderatorul rămâne spectator.
Avem și proverbe incurajatoare-”mușcă-ți limba”, ”pune-ți fermoar la gură”, ”dacă tăceai, filozof rămâneai”și,  mai  nou, ” vorbim impreună și ne ințelegem separat”.

De unul singur , se vorbește pe stradă, prin piețe, in gări.
Asemenea oameni sunt priviți diferit. Unii se uită la ei cu milă, le dau câte ceva, o bomboană, un măr. Alții se feresc, ii cred nebuni.
Cine ințelege pe cine?