duminică, 24 iunie 2018

De Sânziene, la Curtea de Argeș!

Sunt locuri, unde ajung o dată sau de două ori pe an. Sau la intervale mai mari. Îmi place nu doar călătoria către ele, îmi place și gândul că merg acolo. Din câte îmi amintesc, eu nefiind argeșeancă, la Mânăstirea lui Manole, prima oară, am fost în studenție. Jucam în echipa de volei a Universității, pe atunci, era o toamnă superbă, undeva, aproape de intrare, un arbore își încolăcea ramurile, cineva ne-a făcut poze....
 Trec anii. 
Ieri, zidirea asta măreață avea ceva atât de special: se lipeau mângâietor pe ziduri raze calde, răzbătea de prin toate părțile muzică de cor, trandafiri, ii, călușari, copii și vârstnici, lumânări și tămâie, într-un amestec dulceag. 
Emoție!
 Da, starea generală era acel ceva cald, care apare de nici unde!





vineri, 15 iunie 2018

ne e rușine

 că ați uzurpat numele de român, rușine că strămoșii sunt condamnați a purta același nume cu care vă drapați corupția și mizeria de caracter.” 

Mihai Eminescu,15 ianuarie 1850/ 15 iunie 1889
Opere III. Publicistică.Corespondență. Fragmentarium
”Are haz românul cu lecțiile„..., pagina 492

miercuri, 6 iunie 2018

06.06



Că florile, ca și arborii,  sunt ființe, am învățat, de  cum am mers  la  școală.
  Că au suflet, asta o simt, ori de câte ori le ating  frunzele . 
Și  le  gust   candoarea  din   frumusețea petalelor.  Ca din senin, își deschid ochii lor de curcubeu și se oferă  tandru.   
Trandafirul meu  japonez  s-a fardat, probabil, în timpul nopții. 
Dis-de-dimineață, mi-a spus LA MULȚI ANI, cu toată splendoarea înflăcăratelor lui  buze!

Poate  că-mi doream o sărbătorire specială:  împlinesc  mai mulți ani decât  le-a fost dat părinților mei  să atingă.
  Pot să  mă   bucur de lucruri, cu adevărat ,importante, îmi iubesc  copiii și nepoții,  reușitele  lor  sunt , pentru  mine, ceva   ce  seamănă  cu  miresma  lanului  de  grâu în   puritatea  verii  cu ploi  blânde. 
Ador   călătoriile, îmi place să dansez, să scriu  și să citesc,să-mi  cumpăr  cărți  și obiecte  care-mi încântă sufletul.
Iubesc, deopotrivă,  răsăritul de soare  și de lună,  clipocitul  stelelor, ploaia  și  zăpada,  cerul și norii.
   Nu invidiez   nici tinerețea unora, pentru  că  m-am bucurat  de  inegalabilul  ei farmec, nicidecum   avuțiile altora.
Nici tinerețea, nici   bogăția   nu se adună  în pașaport  sau în  numărul de case.
Cresc  în suflet! 
 Mă bucur  că sunt!

duminică, 3 iunie 2018

stă în putința noastră bucuria!

  

Într-o  vară, cred  că era prin   2006,  am urcat  la  Meteora. 
Excursie interesantă,  a fost și o croazieră pe Marea  Egee, am văzut de la  distanța permisă Athosul. Grecii , ca  multe alte  nații,  știu  să-și  pună în valoare  toate locurile   care atrag  nu doar ochiul.
  De acolo, de sus, de la  înălțimea  Meteorei,  gândurile  mele alergau  nestăvilite,am meditat,  atât cât am avut  vreme,  (  în excursiile organizate  mereu  este grabă)   asupra  a  ceea ce  poate face omul. 
 Cum modelează  el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el,  poate  chiar  cu prețul unor  vieți,  înălțimea,  timpul,  spațiul.
De  ce o face  doar el știe.

 Deunăzi,  aflându-mă  în drum spre  Câmpulung   de Argeș,  venind dinspre  Târgoviște,  am zărit, din  fuga mașinii, undeva  sus,  acolo unde  văzduhul  mângâie  cu gene albastre  verdele  pădurii  (  câtă a mai rămas)  și  albeața  colțuroasă de stâncă, silueta unei  zidiri suspendate,  dominând  parcă  totul.
  Nu  ne puteam opri, mereu  este  ceva   care te cheamă altundeva,    telefonul  meu a prins prea puțin din măreția clipei,  veneau  mașini din spate, altele  treceau pe  lângă noi....
 Am rămas  cu gândul la  asemănarea  stâncii dăltuite în piatră, la  Cetățeni, cu Meteora   verii grecești.
   Vezi  tu  cum suntem  noi  făcuți?  alergăm  prin locuri străine, ne înghesuim   cu  bagaje, stări  și  nesomn, prin  autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la   câteva  zeci de kilometri,  de casă, natura asta  bună,  măreață  frumoasă,  ne-a înzestrat  cu  atâtea  uimitoare priveliști.
    Și  ca să  vezi cum se leagă  frumos  lucrurile ,  în aceeași zi, 31 mai,  la întâlnirea  cu  buna mea prietenă și colegă de facultate,  Lidia, revenită, după ani ,  în satul nașterii ei, Cetățeni, aveam să primesc  în dar   ceva nesperat.   O cărticică  despre „Mănăstirea  Cetățuia   Negru   Vodă- Meteora   României”.
 Ce extraordinară  coincidență!
Istoria lui Negru  Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate   Gebeleizis, legendă , divinitate,  spirit creștin,pietre  și tărie,  fortificație,taine  și sihăstrie, lacrimi,  tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră  spre  Cer!
  
  Dacă ai  vreme , dacă nu ai,  fă-ți, o să-mi fac și eu, voi vedea  cum, trebuie  să   ajungem acolo sus, unde ”îți pare  că ești altul. Te simți  mai aproape  de  Dumnezeu și  gândurile  te  năpădesc, de  nu știi pe care   să alegi.  Abia  crezi   că ai apucat  pe unul,  și alte  zece, cincisprezece te  coprind.   Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit  de atâta  mare  mărire  și pari  că ești pe  altă lume„.

 ( Petre Ispirescu despre   Mănăstirea   Cetățuia)

luni, 21 mai 2018

”Să luptăm cu armele de aici, că nu se poate altfel...„

„Eliza   sunt eu!”,  așa  mi-a răspuns aseară maestrul   Adrian Titieni, la  întrebarea: 
aţi  înţeles--o  pe  Eliza?


  În ciuda  ploii și a timpului   schimbător,   la sfârșitul  săptămânii, care  tocmai  s-a  încheiat, orașul  Pitești  și-a  serbat  existența   prin  activități  diverse. 
 Eu   m-am bucurat  de  cele  pe care le-a inițiat   Centrul Multifuncțional,  director  domnul  Jean Dumitrașcu.  
Merită   laude  și  mult respect pentru  interesantele  manifestări inițiate, care au solicitat nu doar profesionalism, ci și  multă  dăruire sufletească.
   Într-o vreme, în care  kitsc/ul  și  treaba  de mântuială  țin loc  de  cultură,  Centrul   Multifuncțional  Pitești păstrează, încă, aprinsă flacără culturii!

  Aseară,  ”Cinematograful  București”, proaspăt  (re)deschis, a  găzduit  filmul  românesc, premiat la Cannes, „Bacalaureat”, în regia  lui   Cristian  Mungiu, selecționat de caravana ”100 de filme”-   Marea  Unire, România, la 100 de ani.
 Am urmărit   cu plăcere  filmul!
O poveste  românească ce se petrece  într-un  cenușiu orășel transilvănean, cu blocuri  înnegrite  de  vreme și de ploi, cu străzi  sparte, cu  câini vagabonzi  și noroi, unde, parcă,  nu se mai poate întâmpla nimic. 
Un orășel, care,  multiplicat,  înseamnă   România acestor ani  tulburi.  
   În  mijlocul  acestei  sărăciri  complete, într-un apartament  nepotrivit  condiției  sociale  a personajelor  ( scăpare  intenționată  a regiei?)  trăiește  familia lui  Romeo Aldea, admirabil interpretat  de  către  Adrian  Titieni,  medic  chirurg, întors  în țară,după ce    avusese  o tentativă  de  a se stabili în Occident. 
  Teza  lui , de la care  nu vrea  să  se mai  abată , ar  fi „important este  rezultatul”. 
În acest  spirit  o educă  pe unica  lui  fiică, Eliza((  Maria  Drăguș), elevă  cu  note strălucite, a liceului „Iulia  Hașdeu. (  nume predestinat, cumva) 
 Fata  trebuie  să obțină , cu note  mari, bacalaureatul, pentru  a  ajunge studentă la psihologie, cu  bursă,  în Marea  Britanie.
   Aceasta este  ținta  tatălui-medic.
 Țintă, până la  un punct,  și a fetei, indusă, prin educație. 
Altfel, ea  are un iubit, un ins  superficial,  care a trecut  bacalaureatul prin  cunoscuta metodă ”punem  mână  de  la  mână  și   facem o masă pentru comisie”,  la un liceu  neperformant din localitate, un individ   dubios, ascuns, instructor   de conducere.
Mama fetei,  Magda Aldea, (  Lia  Bugnar)  , o  bibliotecară frustrată, fragilă  fumătoare  înrăită,  retrasă într-un fel de carapace, pentru  că  nu s-a realizat profesional, acceptă , fără   comentarii,  existența  în viața   bărbatului ei  a  unei  tinere amante,  mamă a  unui puști, care urmează  să  meargă  la școală. 
 Părinții  cred, fiecare în felul lui, că  își înțeleg  fiica  și   vor  ce este mai  bun pentru ea. Greu  de  realizat.  Cutumă românească”: copilul meu   trebuie să o ducă mai bine decât am  dus-o eu„.
  Un personaj  frumos, prin suferință, este  mama doctorului,  bunică iubită  și iubitoare, suferindă, dar mereu grijulie, păstrătoare  a albumului  de familie. ( filmul  s-ar fi putut numi ”poze de familie„)
  Ceea  ce   zdruncină    echilibrul  și așa  destul de șubred  al acestei  familii este   o întâmplare  dură,emblematică  , parcă, „ pentru  tineretul  României  acestor ani , oribilă agresiune  comisă  asupra fetei,la  orele 7, 54, în preziua primei probe de  bacalaureat.(  tatăl  își  lăsase  fiica în dreptul unui șantier, situat  în apropierea școlii, dar și  a blocului amantei.)
De aici, lucrurile  se  complică:  filmul pune  la microscop   societatea  românească, intoxicată  de patologia comunistă.  
 Toate componentele  sociale trec prin  filtrul  regiei.  Replici   realiste, dure, examene  de conştiinţă, încrengături  nebănuite între  vârfurile vieții  sociale  ;poliție,  școală, procuratură,sănătate.
 ”Să luptăm  cu armele  de aici, că nu se poate altfel„ .
Eliza  obține  bacalaureatul. 
 Nu prin  pilele   înmulțite  de  doctorul,  care, ca profesionist , nu acceptă   mită, dar care  face orice,  pentru  a-și  ajuta  fiica , așa  cum  crede el de  cuviință.

Ce am  simțit eu,  urmărind filmul, deși  am pierdut destule replici, din cauza sonorului,  este  ANXIETATEA    fiecărui personaj, în parte. 
Un fel de   alienare  a  tuturor  vârstelor, într-o societatea  făcută bucăți.
 Au fost  multe secvențe  dureroase.  
Apăsătoare.
 Nu există iubire: Eliza  și-a început  viața  sexuală, cu un tip superficial, lipsit de scrupule,  dubios,  fără   ca părinții  să   bănuiască, deși fiecare susține  că o iubește, doctorul  plânge, în  întunericul unei  seri, soția  se lamentează,  mama lui   îl imploră  să treacă pe la  mormântul  tatălui, amanta  îl primește, ca-ntr-o pensiune, recomandându-i  canapeaua....
  Viitorul este incert.
 Părinții, oricât de iubitori ar fi, nu pot  dirija  viitorul  copiilor lor.
Un film  românesc  care merită   să  fie văzut  de toate  vârstele  !

p.s.  după  proiecție, au  fost  discuții de aproape un ceas  cu actorii: Adrian   Titieni  și Lia  Bognar
   Afară plouase. 
   Tineri, în număr uriaș, mulți  fumând,  în  spațiul   dintre  Teatru și Primărie,  în bubuituri...,   îl ascultau pe concitadinul lor, Smiley , învăluit în  fum  artistic.