în travesti

 povești adevărate pentru prieteni

”Joacă bine,Moș Martine,

Că-ți dau pâine și măsline!”

Să fi avut eu vreo zece ani când, după Sărbătorile Pascale și în duminicile următoare, era mare hărmălaie în sat.

„Ca la urs”.
Dintr-o comunitate sătească, ceva mai îndepărtată, Obislav ( tata zicea că o mai veche legendă povestea că primii locuitori fuseseră doi străini, Obi și Slavo, statorniciți acolo), câțiva oameni mai bruneți, însoțiți de lăutari, umblau pe ulițele satelor, cu un pui de urs dresat de ei, prins în lanț.
Contra unei sume de bani, oamenii cântau, ursul dansa, spre uimirea privitorilor.
Revăd așa, cu ochii minții, teama mea și a copiilor ascunși în spatele perdelelor, cum, prin unele gospodării, la cerere, ursul „îi călca„ pe doritori, făcând pași pe spinările lor suferinde.
Era prima oară când vedeam un urs, pe care îl știam doar din povestea lui Ion Creangă.
Am păstrat, de atunci,printre amintiri, imaginea unei inexplicabile legături între om și urs.
Mai apoi, din cartea lui Cezar Petrescu, pe care am citit-o și răscitit-o,aveam să aflu drama blândului „Fram, ursul polar„.
Au trecut anii, mi-am dus copiii la Grădina zoologică să vadă urși adevărați,au citit și ei, cu tristețe de copil povestea bătrânului Fram, iar ursul a rămas erou de poveste.
Este aproape vară, pe la noi se numără urșii adevărați,de trei mai mulți decât le-ar permite traiul în pădurile noastre tot mai rărite.
De prin vizuini, alți urși hămesiți, cu chip de om, s-au adunat într-un grup însetat de putere și de atac, au luat cu asalt Omul și omenia, devotamentul, țara.
”Ursului ”modern nu-i sunt deloc suficiente măslinele, el halește tot, tot ce prinde în gheare.
În imagine, este ursul de la Berna.
Poza  am făcut-o  în urmă cu două veri.
Animalul trăiește în ”Groapa urșilor” și oferă spectacole pentru doritori. 

Comentarii

stă în putința noastră bucuria!

  

Într-o  vară, cred  că era prin   2006,  am urcat  la  Meteora. 

Excursie interesantă,  a fost și o croazieră pe Marea  Egee, am văzut de la  distanța permisă Athosul. Grecii , ca  multe alte  nații,  știu  să-și  pună în valoare  toate locurile   care atrag  nu doar ochiul.

  De acolo, de sus, de la  înălțimea  Meteorei,  gândurile  mele alergau  nestăvilite,am meditat,  atât cât am avut  vreme,  (  în excursiile organizate  mereu  este grabă)   asupra  a  ceea ce  poate face omul. 

 Cum modelează  el asprimile sălbatice. Cum îmblânzește el,  poate  chiar  cu prețul unor  vieți,  înălțimea,  timpul,  spațiul.

De  ce o face  doar el știe.

 Deunăzi,  aflându-mă  în drum spre  Câmpulung   de Argeș,  venind dinspre  Târgoviște,  am zărit, din  fuga mașinii, undeva  sus,  acolo unde  văzduhul  mângâie  cu gene albastre  verdele  pădurii  (  câtă a mai rămas)  și  albeața  colțuroasă de stâncă, silueta unei  zidiri suspendate,  dominând  parcă  totul.

  Nu  ne puteam opri, mereu  este  ceva   care te cheamă altundeva,    telefonul  meu a prins prea puțin din măreția clipei,  veneau  mașini din spate, altele  treceau pe  lângă noi....

 Am rămas  cu gândul la  asemănarea  stâncii dăltuite în piatră, la  Cetățeni, cu Meteora   verii grecești.

   Vezi  tu  cum suntem  noi  făcuți?  alergăm  prin locuri străine, ne înghesuim   cu  bagaje, stări  și  nesomn, prin  autocare și avioane, mergem pe la alții, când, doar la   câteva  zeci de kilometri,  de casă, natura asta  bună,  măreață  frumoasă,  ne-a înzestrat  cu  atâtea  uimitoare priveliști.

    Și  ca să  vezi cum se leagă  frumos  lucrurile ,  în aceeași zi, 31 mai,  la întâlnirea  cu  buna mea prietenă și colegă de facultate,  Lidia, revenită, după ani ,  în satul nașterii ei, Cetățeni, aveam să primesc  în dar   ceva nesperat.   O cărticică  despre „Mănăstirea  Cetățuia   Negru   Vodă- Meteora   României”.

 Ce extraordinară  coincidență!

Istoria lui Negru  Vodă, sacru, tragism, omul și arcul, poate   Gebeleizis, legendă , divinitate,  spirit creștin,pietre  și tărie,  fortificație,taine  și sihăstrie, lacrimi,  tămăduire, sacrificiu, trepte în stâncă,fereastră  spre  Cer!

  

  Dacă ai  vreme , dacă nu ai,  fă-ți, o să-mi fac și eu, voi vedea  cum, trebuie  să   ajungem acolo sus, unde ”îți pare  că ești altul. Te simți  mai aproape  de  Dumnezeu și  gândurile  te  năpădesc, de  nu știi pe care   să alegi.  Abia  crezi   că ai apucat  pe unul,  și alte  zece, cincisprezece te  coprind.   Un fel de teamă neînțeleasă ți se strecoară în inimă; rămâi uimit  de atâta  mare  mărire  și pari  că ești pe  altă lume„.

 ( Petre Ispirescu despre   Mănăstirea   Cetățuia)

trece lebăda pe ape...

De sub pălăria lui cu boruri largi, cerul trimite stropi mărunței, peste umbre  zdrențuite de păpuriș.

Într-o confuză devălmășie, sunete și culori spălate răcoros își țes liniștea în  sticla amiezii.
Tace lacul, tăcut este câmpul, din înalturi  stăpânește solemn timpul. Din când în când, stoluri  repezi de păsării cenușii
își tremură glasul  într-o complicată,  nescrisă partitură.

Discrete pete albe pe cenușa  mișcătoare a lacului.

 Mute bibelouri, în perpetuu joc incert.

Lebedele!

Cel mai natural spectacol!
 Doar pentru mine.

Privindu-le , mi-a venit în minte legenda.
O știi?

Într-un sătuc uitat de lume, trăiau o femeie  foarte săracă și fetița ei, Lebăda. O copilă bună, de s-o pui la rană, cuminte, supusă și foarte frumoasă.Toată lumea o îndrăgea, iar cele două suflete, mama și fiica , trăiau una pentru cealaltă.

 Într-o toamnă rece, femeia cade la pat, lemne pentru foc nu aveau,  prin acoperișul casei vântul își făcea de cap, copila sufla în  pumnii ei fragili, îi punea apoi pe fruntea mamei, încercând s-o înzdrăvenească. 
Într-o dimineața,  după ce abia pusese geană pe geană, fata  se trezi lângă trupul înghețat al bunei sale mame.

 Și când disperarea o cuprinsese,  se ivi, neașteptat, norocul.Un gospodar înstărit o luă pe lângă casa lui.

 Zadarnic au încercat  străinii să-i fie aproape, fără dragostea mamei, fata se simțea tot mai singură.
 Într-una din zile, când ai casei plecaseră cu treburi, ea se furișă prin spatele grădinii, ieși în drumul care tăia pădurea și porni la drum întins. 
 Către seară,  obosită și înfometată, se opri să -și potolească măcar setea, sorbind din apa unui izvoraș.
 Ațipi, cu spatele rezemat de trunchiul unui  copac .

Nori negri se abăteau asupra pădurii, copacii se zvârcoleau,  frângându-și ramurile, fâșii galbene și roșii spintecau cerul.

  Speriată, cu hainele ude,  Lebăda  se trezește în mijlocul furtunii.Chipul mamei îi răsare în minte. În genunchi, cu ochii către cer, fata rostește tare ”Tatăl nostru”.

Ca prin minune, bolta se limpezește, fug tunetele, glasuri mii de păsări cuprind pădurea, și, de după coroana unui  stejar, se ivește cel mai frumos chip din câte văzuse Lebăda vreodată.
 Ce haine țesute cu aur, ce păr mătăsos, ce pantofiori  tiviți cu  străluciri scânteietoare!!

Pădurea toată părea vrăjită!

-Fată bună, eu sunt Zâna- Zorilor! Ți-am auzit rugăciunea, ți-am înțeles disperarea. Am venit să te ocrotesc.

 Pe dată se ivește o caleașcă  la care erau înhămați doi cai albi, zâna o așază pe copilă lângă ea, și pornesc pe deasupra pădurii în cel mai nebunesc și frumos zbor, la capătul căruia, din  porunca zânei, Lebăda primește haine și încălțări scumpe,  casă și  servitori. Și , mai presus de toate, ea  devine mai -mare peste tot păsăretul bogatei  curți.

O vreme, toate merg bine, fosta  țărăncuță se bucură de rang și de cinste. Într-o dimineață, nu  știu ce visase ea, dar nimic nu-i mai era pe plac- lovea, striga,  din orice, nimic nu mai era ca  la început. Bietele păsări se fereau din calea ei, dar tot nu scăpau nepedepsite.

 Se duse repede vestea, până la cele mai îndepărtate cotețe, așa că  într-o seară, când întunericul pusese stăpânire peste curte, tot păsăretul, cu mic, cu mare, se adună într-un șopron. Se sfătuiră lighioanele cât se sfătuiră, și  tot nu aflară un rost.
Ieși atunci în față, o cioară zgribulită. 
Sub aripă ascunsese  o foaie, pe care singurică își făcuse planul.
Păsările ascultau uimite. 
Dintr-odată  bătăi  neobosite de aripi acoperiră șopronul.

 A doua zi, cioara, cu penele curate, ciocul  umezit în rouă și cu ochii strălucind  de încântare,  se așază ploconindu-se în fața Lebedei, care își făcea plimbarea  printre  tufe de trandafiri.

-Fată frumoasă, cum alta nu mai este, eu și toate suratele din  ogradă te dorim de șefă! Zâna a obosit, nu mai aude, nici cu văzul n-o duce prea bine

Ești aleasa noastră!
Lebedei nu-i venea să creadă, dar tare mult îi plăcu  vorba  dulce a ciorii.

-Diseară, continuă  lighioana, când Zâna doarme, intri tiptil, iei cheia palatului de sub oglindă și te duci repede în turnul cel mai înalt. Este acolo o baie de marmură.
Te scalzi în laptele pregătit pentru stăpână și Zâna - Zorilor vei fi!

Nu era timp  de pierdut. Cât ai clipi din ochi, Lebăda  găsește cheia, turnul și locul de scăldătoare.

Abia un picior își afundase în laptele băii, că pene albe începură să-i crească, și când trupul tot primi  baia de lapte, în locul gurii îi crescu un cioc, gâtul i se toot lungi, iar în locul picioarelor apărură  labe ca de gâscă.

Nimic nu mai amintea de fata frumoasă.

Lebăda  plânse amarnic. Înțelese că Dumnezeu a pedepsit-o pentru  aroganță și trădare.
Prin geamul deschis, își luă zborul.

 Și  zbură, și zbură, zile și nopți, până  când, obosită,  zări luciul unui lac.

 Și de atunci, căindu-se,  lebăda trece pe ape...//
( sunt și legende care seamănă cu niște fabule!)

nicio pasăre nu are zbor prea înalt,

 dacă nu zboară cu aripi proprii. William Blake.


Așez cărți, mai pun ordine printre hârtii. Nu pot trece repede peste titluri. Uite ceva care, nu știu dacă astăzi le mai transmite copiilor vreun fior. În fața                               cerului, mai sus decât brazii cei mai înalți, vulturii pluteau neobosit, scăldându-și aripile în lumină..La vulturi, nuvela lui Gala Galaction.
Și dacă, să presupunem că nu-ți spune nimic textul de mai sus, nu se poate să nu-i fi zărit, printre vălătucii albi , ocolul larg, de acrobat fără teamă.
Stăpân peste întinderile albastre!//


Trăiește  mult. Chiar 70 de ani.
Își construiește  lăcașuri pe cele mai înalte culmi ale Anzilor. Secretul? o enzimă produsă de fulgii  care îl protejează de toate calamitățile.
Viața îi este un lung șir de încercări. La 40 de ani,  tocit, ciocul  se încovoaie și nu-l mai ajută să-și sfâșie prada. Nici unghiile nu-i  mai sunt de prea mare folos, le-a tocit lupta.
 Obosite de atâta zbor, apăsate de de povara vieții dușmănoase, aripile se strâng neputincioase.
Enzima obosește și ea. Nu-i mai furnizează energie.
Și-a pierdut semeția.
Ce-i rămâne de făcut?
Vulturul are de ales-
Să piară
sau
Să renască..dureros drum, 150 de zile.
Și șansa de a găsi undeva, sus de tot, într-o stâncă, o spărtură, o casă.
Doar el știe cum , își adună speranța. 
Fără să scoată vreun sunet, lovește, fără milă, ciocul de cremene. Necontenit.
 Nu mai rămâne nimic.
În casa lui de piatră, așteaptă.
Așteaptă să-i crească ciocul.
Își smulge, una, câte una, unghiile bolnave.
Vine apoi rândul penelor. Le spulberă fără oprire.
Zilele trec.
Azi o pană, mâine alta, până când, într-o zi, tot corpul i se îmbracă frumos.
Au trecut 5 luni.
Este gata de zbor. 
Pentru încă 30 de ani.//
Dacă acceptăm povestea ca fiind o fabulă, s-ar impune o morală.
Care ar fi aceea?
(sursa imaginii- email

până la nouă

 Nu intenționez să  mă aventurez într-o analiză  a  miturilor noastre fundamentale.
Nici nu voi discuta probleme de etnogeneză.

Martie este o lună specială, mai ales că are legătură cu  numele  atotputernicului zeu. Dar  și cu al unei femei,  care,  în mitologia noastră populară, se numește Dochia.

 Circulă multe legende.Una mai interesantă decât alta.

 Ele ne fac viața mai frumoasă,  păstrează un anume mister în legătură cu anumite  evenimente, locuri, întâmplări.

Cea mai sumbră  variantă a legendei despre baba Dochia este aceea în care ea îndeplinea rolul ingrat de soacră. Mă feresc s-o discut- oricare domnișoară care vrea să se mărite, inevitabil, va avea o soacră-  rar se întâmplă, spre bucuria tinerei, ca respectivul personaj feminin să nu mai viețuiască în momentul când fiul i se însoară.

După ce fosta domnișoară  ajunge la casa ei, are toate șansele , ca într-un timp, mai apropiat sau mau îndepărtat, să ajungă, ea însăși, soacră, așa că dezbaterea temei legendei poate părea incomodă pentru multă lume..

 Acestea fiind spuse, mă întorc la  povestea Dochiei.

Se zice că era era  păstoriță. Harnică și grijulie. Locuia într-o căsuță modestă , ferită de vânturi, la poalele muntelui.

După o iarnă lungă și geroasă ,  ca aceasta, care nu mai pleacă nici luată cu arcanul, în prima zi de martie,  soarele și-a trimis  raze călduțe peste culmile brazilor.
Încrezătoare, femeia  a pornit cu turma ei, căutând locuri cu verdeață.  Urcușul era greu. Ca să scape de  oboseală, arunca, după o fiecare  bucată bună de mers, câte o haină.

 Și tot așa,  opt zile.

În cea de-a noua  zi, a ajuns sus de tot.
Dintr-odată,  vântul   a început să bată   puternic,neputincioși,  brazii se îndoiau de mijloc,  din cer s-a pornit  vifornița.

Rămasă doar în ie, Dochia a înghețat.
Ea și toate oițele s-au prefăcut în stane de piatră.

 Ați văzut Babele? Se zice că  este povestea lor.  Sau, una dintre poveștile lor.

Dacă te încumeți să urci vreodată, ia-ți haine călduroase de schimb, chiar dacă,  la plecare,  soarele îți face promisiuni  fierbinți.

Astăzi este a doua babă.

Știi cum fac eu?

Mi-am ales, de când mă știu, baba cu numărul 6- este ziua mea de naștere.  Cum este vremea în ziua asta , așa s-ar zice că-mi este și viața.

 Ca să fiu mai sigură, îmi aleg trei babe- o zi înainte- așa să fi fost trecutul, o zi după- cum va arăta viitorul.

p.s. încearcă și tu. Nu te costă nimic. În plus, poți avea, dacă nu trei, cel puțin  o zi foarte interesantă.

Te cunoști mai bine.

Încerci?