”Quo vadis?”

  Tot ce  ne  înconjoară este parte din noi, cum noi  suntem în tot.

Cât de  bine  poate să ne fie, dacă nu învățăm nimic din lecția fără de cuvinte a Naturii?

   Plouă tot mai  rece în mai, vijelii  și inundații  bat peste  noi, mor oameni gonind ca nebunii cu mașinile lor luxoase, averi se tot strâng în conturi, ura  se revarsă în vorbe  până mai ieri  tăinuite,războaie strivesc vieți, așezări și holde.

 Doamne, cine și ce mai suntem noi, muritorii? 

p.s. citeam undeva că, la 29  mai1453,cădea Constantinopolul,simbol al culturii și al civilizației medievale...

cu fiecare clipă,

  alt început

Câteodată, răsăritul pare a fi copie răsturnată

a magicului apus.

Soarele își caută locul pe cărări mereu altele

sau privește nostalgic

urma răcoroasă a lunii.

Clipește des cerul,

se ascund care pe unde norii.

Raze firave, în evantai blând,

se adună în cerc de culori.

Fiecare zi este un alt început.

balul de majorat

  motto.

” Nu mai lăsați pinii să ascundă albastrul”

Alexandr Blok,

„Solveig„

La Filarmonica Pitești, o seară în care muzica s-a topit în poezie și dramă.

Eduard Grieg și Henrik Ibsen , pe aceeași scenă în

”Peer Gynt”.

Regia, Tiberiu Oprea,

dirijorul Orchestrei Filarmonicii Pitești

Artiștii:

Maia Morgenstern,

Tudor Istodor,

și soprana Ștefania Rădulescu- Dumitrache

și-au unit talentele într-un

elogiu adus Țării basmelor scandinave, Norvegia, prin splendida realizare a suitei ”Peer Gynt”, dedicată căutării adevărului, salvând sufletul de neuitare prin dragoste.

Tabloul serii a fost completat prin participarea corului”Novis”

Această fabuloasă poveste a fost regina serii care tocmai s-a încheiat.

Romantism și modernitate, esențe folclorice, căutare inițiatică, emoție, basm, real și fantezie, profunzime, intensitate sentimentală, toate într-un act creativ frumos, strălucitor, dedicat cunoașterii sufletului omenesc,pentru cultivarea spiritului .

Un spectacol grandios, în a cărui realizare absolut toți componenții , sub bagheta vrăjită a lui Tiberiu Oprea, au reunit două creații într-un tot.

Arta care vindecă, limpezește conștiințe, trăiri!

Felicitări tuturor!

p.s. Simt că trebuie să spun asta, chiar dacă, fiind ceva absolut personal, nu te interesează.

”Peer Gynt„, în ce mă privește, are o valoare absolut extraordinară!

Cred că eram în clasa a II-a, era iarnă, spre seară.

Vecinii noștri, moș Nicolae și tușa Dumitra,nutreau pentru mine un sentiment puternic. poate și pentru că nu aveau copii.

Apropierea lor pentru mine a rămas constantă, chiar și după ce au infiat pe cineva.

În sat, nu se auzea, încă, despre ”lumină elecrică”.

Moș Nicolae avea un frate la București, de la care adusese o cutiuță maronie, cu un cerc decupat la mijloc.

Era un aparat de radio cu tranzistori.

În seara aceea, m-au chemat la ei.

Am ascultat ”Teatru radiofonic:Peer Gynt„.

În camera lor,mirosind a gutui, pe plita încinsă, clipocea , într-un tuci, mămăliguța. Eu ascultam, fără să mă fi dezlipit de cutiuța magică..

Nu știu cât am priceput atunci, poate că puțin. În sufletul meu de copil a înmugurit ceva, ca un dor tainic!

Săptămână de săptămână, până când tata a cumpărat aparat de radio, mă chemau la ei să mă bucur de cutiuța aceea vrăjită!

În liceu, după ce am citit opera, aveam să înțeleg mult.

Au trecut anii, vecinii mei nu mai sunt de multă, multă vreme... În suflet, le păstrez o amintire duioasă”. În casa lor, mi-am deschis mintea către lumina ce vine din minte și se așază in suflet!

În seara asta frumoasă, am lăcrimat, cu gândul la o iarnă cuminte, la povestea norvegiană, la lumina care se adună în fiecare!

”Nu știu cine a inventat pantofii cu tocuri înalte,

  dar femeile îi datorează mult.!”

MM.

Gândurile mele prilejuite de imaginea fabricii ”Guban„ s-au adunat în

Povești pentru prieteni.

De la firma ”Guban”, am cumpărat, de multe ori, pantofii cei mai eleganți,pe care i- am purtat!

Pentru mine, era o sărbătoare să-i știu ai mei.

În anii din apropierea lui ' 89, deveniseră un prea mare lux; pentru asta, am avut nevoie de "pile".

Găsisem o vânzătoare amabilă( era mama unui fost elev), care mă anunța când primeau pantofi Guban.

Într- o iarnă,urma să mergem la nunta verișoarei mele, la București.

Am anunțat-o pe doamna amabilă,cu câteva luni înainte de eveniment.

Era tot mai dificil să mi- i rețină; în fața magazinului" Beni " era atunci un părculet. Ningea apăsat, ea mi-a dat cutia; am probat pantofii pe o alee dosnică.

Antilopă gri, baretă ”petrecută„, o minunăție!

Ca o paranteză, pentru cine a trăit în acei ani, poate că-și amintește, ca și pentru cei ce erau copii în acele vremuri , petrecerile nu puteau depăși,nicicum, miezul nopții, iar restaurantele nu aveau perdele.

Când spun " Guban". mă emoționez, pentru că mă gândesc la adevărata eleganță.

La una dintre cele mai profunde bucurii ale mele!

gânduri pe cerul vieții

povești reale pentru prieteni

Purtăm în noi sute / mii de răsărituri și tot atâtea apusuri de soare.

Poate că ar trebui să ne gândim mai des câte ne-au rămas în suflete.

Am aici două imagini- mi le-a adus în față fb.

Prima dintre ele, din amfiteatrul facultății noastre, nu este romantică, este doar un elogiu adus prieteniei și bunei colegialități: Petrică, Petre

Nicolescu, a fost colegul meu de bancă și al Marilenei Săpunaru, mai apoi Barceanu, în toți anii de facultate.

Ajunși la vârsta pensionării ( ufff!deloc nu-mi place vorba asta), am mers să revedem locul formării noastre ca profesori. Ne-am amintit multe întâmplări, de toate felurile.

Mulți dintre foștii colegi de facultate vor fi notând poeme printre nori și printre aștri.

Cea de-a doua imagine este din penultima clasă de liceu- era toamnă, o pauză scurtă, în câmp- practică agricolă se numea acțiunea noastră- aripi ne creșteau din suflete și din umeri, nu aveam vreme să ne gândim la primejdii, chiar dacă ele vor fi existat.

Opt dintre foștii colegi nu mai sunt, nici domnul profesor Rozner, care ne însoțea, nu mai este.

Unii aveau simțul umorului, Pufu, draga mea fostă colegă de bancă, pe care nu am revăzut-o niciodată de la bacaureat, ținea în buzunarul sarafanului o oglinjoară fermecată - costa doi lei, avea două fețe,Mioara Stoica, viitoare profesoară de biologie, avea pistrui foarte simpatici, Romiță , tehnicianul de mai apoi, era blajin, Dante s-a făcut arhitect, dar și-a încheiat tragic socotelile cu viața.

Cu simpaticul Cărăușu C Dumitru, tehnician și el ,am făcut naveta vreo două luni, cu bicicletele, Carmen, economista, îl amenința, în pauze, pe ”babacu ” că vine cu ” tăucu„...

Doamne, cum au zburat anii...

Iată-ne astăzi, câți mai suntem, bunici sfătoși cu nepoți mari și mici, aflați la o răspântie.

Lor le suntem datori, așa cum datori le suntem părinților și profesorilor noștri!