Primele mele lecturi au fost niște povestiri asemănătoare basmelor. ”Nuielușa de alun ” și Palatul de cleștar” . Mi le-a adus în dar, în clasa a II-a, cred, mătușa mea de la București, sora cea mică a tatei.
Cărțile au dispărut odată cu înstrăinarea casei părințești, în al cărei pod mama păstra tot felul de lucrușoare, care nu mai încăpeau altundeva.
Mama nu se putea despărți de ele..
Mama nu se putea despărți de ele..
Într-o zi, era, deja, târziu, am conștientizat, cu o tristețe apăsătoare, cât de valoroasă era pentru mine lumea aceea de mărunțișuri.
Nu erau mărunțișuri, acolo trăia o altă lume!
Lumea care mă formase pe mine.
Cum spuneam, am deschis ochii spre carte, citind basme. Uitam de mine, uitam unde mă aflu și pluteam, eram, când fiica cea mică a împăratului, când sora ei mai înțeleaptă, când slujnica mereu tristă. Îi ștergeam lacrimile cu batista mea sufletească, apoi așteptam să apară, de undeva, norocul.
Și el venea !
Următorul basm mă purta altundeva.Într-un loc, unde chiar dacă erau vrajbe, încrâncenări, după o vreme, mai cu seamă, pe înserat, cobora liniștea.
Răul dispărea și, fie că aveau loc un ospăț sau o călătorie, totul se îmbrăca în lumină.
În anii aceia nu-mi făceam deloc probleme în legătură cu împărțirea lumii în săraci și bogați.
Nici de ce existau pe lume și prinți, și cerșetori.
Prin clasa a IX-a, domnul Neagu, un strașnic profesor de istorie, mi-a deschis ochii către inechitatea socială, culmea! vorbindu-ne despre războaie, despre expansiune, despre Alexandru Macedon. Asta, în vreme ce , la ora următoare de economie politică, alt domn, Nasta ,(purta niște pantofi cu talpă groasă, cam în orice anotimp, un fel de șenile) ne tooot spunea cât de periculoși sunt capitaliștii și ce val de bine se așterne peste noi dinspre un anume punct cardinal.
Au trecut anii, eleva de odinioară, ea însăși, mai apoi, profesoară, a trăit, a citit, a văzut câte ceva din mersul lumii.
Ieri, pe după prânz, în clipele mele de „eu cu mine„, ascultam colinde, privind albul de afară.
Involuntar, am deschis televizorul.
Pe ecran, alături, un bărbat și o femeie.
Președintele țării, care nu este împărat, este, însă, un conducător, un om ales prin vot să reprezinte țara și poporul trăitor în granițele țării. (cuvintele astea, săracele de ele, sunt tot mai zgribulite în iarna care a început năvalnic)
Și este, îmi place să repet asta, că poate aud și alții, profesor.
Profesor de fizică.
Și mai este un vorbitor perfect și cititor, la cald, al celor mai importante știri din lume, în câteva limbi de circulație internațională.
Și este, ca atitudine, un OM educat.
Omul acesta, conducătorul țării în care noi locuim, fusese „acceptat „ în vizită, la guvernul aceleiași țări, guvern care are în frunte o doamnă.
Ce a ieșit din această întâmplare nu prea pot să spun, că nu am înțeles.
Dar, către seară, când, din nou, am deschis televizorul, înainte de a pleca la concert, a apărut un al treilea personaj.
Liniștit, ca o apă după ce au trecut inundațiile, rezemat într-un cot, în fața mulțimii de microfoane, repede reduse la tăcere, a spus, printre altele: „dacă eram în locul doamnei premier, nu l-aș fi primit pe Iohannis nici în curtea guvernului„.
Dacă ți-aș spune că am plâns, sigur , m-ai acuza de prefăcătorie sau de infantilism.
Am plâns cu tot sufletul meu de ființă, care a trebuit să fugă, să se ascundă, pentru o clipă, în lumea inocentă a ”Palatului de cleștar”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu