' copilul este ca o oglinda

care te amețește puțin. Sau ca o fereastră. Totodată copilul te intimidează ca și c\nd el știe ce știe. Nu te inșală, pentru că spiritual lui este puternic, înainte ca tu să-l pipernicești’. Antoine de Saint-Exupery//
Ochi rotunzi de nucă proaspătă, rostogolindu-se fără încetare. Vorbe ușor sâsâite, din care nu-ți era prea greu să auzi înjurăturile băiețești. Mai ales de mamă.
Nume de fată, Dana, atitudine incertă. Nu purta niciodată fustă, nu-și vopsea buzele, nici obrajii, cum făceau toate colegele ei, unele chiar mai mici. Își îngrijea  cu sfințenie părul sârmos, blond-castaniu, în care intra  dușmănos foarfeca asistentei, pe care  Dana  o accepta scrâșnind.
În multe zile, lecțiile deveneau spectacol. Chicoteli și pocnete, răbufneli și înțepături,tocmai când credeai că le-ai adunat gândurile rătăcite, lângă tine.
Danei I. nu-i intra nimeni în voie. Câteva profesoare, care trecuseră pe la clasă, după nici  măcar o lună, dăduseră bir cu fugiții. Motive? Haine pătate de ulei, prăjituri scăpate’ din greșeală’ în păr, cate o lingură de pilaf turnată în buzunar, în gluga hanoracului. Sau direct în poșetă, o piedică ‘întâmplătoare, la intrarea sau la ieșirea din clasă.

Prin anii ‘77/78 era aproape imposibil să obții o catedră de limba română mai aproape de casă. În realitate existau destule, dar se păstrau pentru nevestele, iubitele, fiicele, cumnatele activiștilor. Fără pile și relații, fiecare 1 septembrie era un adevărat coșmar. Cuvântul șomer nu circula decât în limbajul de specialitate. Eram licențiate, unele chiar cu gradul I, fără catedră. Primeai ce ți se oferea. Nu prea aveai cum să refuzi.
Asa am ajuns defectolog într-o școală specială. La 22 km de oraș, lux adevărat, dacă în anii anteriori, distanța era dublă. Salariu mai mare cu o treaptă, program de 6 ore pe zi,4 ore la clasă , două ore pentru a-ți însoți elevii la masă și  la programul  de odihnă. Când erai de serviciu, programul începea la 7 și se termina la 15.
Diriginta la clasa a VII-a: copii cu diverse afecțiuni motorii, tulburări de comportament, instabilitate emoțională, retard, agresivitate, vârste cuprinse intre 15 și 19 ani.
Cine m-a avertizat ca Dana este copilul cel mai agresiv n-a glumit.

Primele luni au fost un adevărat război, în care eu și ea ne încrucișam săbiile de câteva ori pe zi. 
M-am întors la cursurile, notițele și însemnările de psihologie din studenție și la puținele cărți de specialitate, găsite prin librării. Aproape nimic nu-mi ieșea cum ar fi trebuit.
Deseori, rămâneam peste program. Fiecare dintre cei 16 elevi avea un dosar voluminos:declarații, însemnări de la miliție, maternitate, de prin școlile pe unde mai fuseseră înscriși, spitale ...
Mă interesa, în mod special, Dana. Nu înțelegeam de ce urăște atât de tare femeile. Din dosarul ei lipsea certificatul de naștere. Nu spun că m-am transformat în detectiv, dar, prin ianuarie, am aflat că mama ei naturală, o alcoolică vârstnică, o abandonase într-un spital din județul Olt. Tatăl era necunoscut. Copilul fusese’ plimbat’ prin multe centre și scoli.
1 martie- ziua ei de naștere- a devenit și pentru ea, și pentru mine o zi bună.
Erau în clasa Danei și câțiva copii ajunși întâmplător acolo- asta este o alta poveste, despre învățătorii și profesorii care trimiteau cu ușurință un copil mai încet în gândire, într-o școală specială. Împreuna cu ei și cu alte colege profesoare  am împodobit o sală de clasa cu flori, desene, baloane. Pe măsuțe, zâmbeau în multe culori bomboane, prăjituri, păpuși cu rochițe de  ciocolată..
Tortul, pregătit acasă, l-am adus cu mare grija pe tren.

 Nimic din  ce i se pregătea nu  știa sărbătorita. Cu greu, o colegă a reușit s-o convingă să intre. Cântece, aplauze, zbor de baloane! Am luat mâna care se lăsa greu prinsă  în palma mea, am apropiat-o de  tort și i-am spus să sufle în cele 15 lumânări.
Nu-mi amintesc decât obrajii ei uzi de lacrimi și degetele de copil tremurând, agățate de gâtul meu.
În anul următor, am obținut catedră mai aproape de oraș. Dana m-a vizitat și la școală,  și acasă. Mi-a cunoscut familia. Am păstrat legătura câțiva ani buni.
Într-o zi, m-a anunțat că se mărită. I-am cumpărat costumul cu care a mers la cununia civilă,fusta neagră și bluză argintie.. .

S-a mutat în casa soțului ei, undeva, într-un sat de munte.
De când s-au schimbat numerele de telefon, nu mai am vești .

Știu doar că atunci când mă gândesc la ea, am o mare bucurie. Ca pentru o plăntuță care a prins rădăcini, înflorind după mulți ani de secetă.
Profesional, pentru mine, Dana nu se compară cu niciuna dintre diplomele olimpicilor mei. Este ceva mai mult. Este un suflet găsit sub un  lacăt ruginit, a cărui cheie se rătăcise.

O fetiță bătăioasă, îmblânzită doar prin vindecarea unei traume , cu care soarta a plesnit-o, brutal peste suflet,de când s-a ivit pe lume.