”ne unește

 o boală comună – bătrîneţea”-Romulus Vulpescu

Text: Eveline Păuna / Foto: Bogdan Dincă, 27 Decembrie 2010 //

Voiam să scriu despre frumusețea acestei zile de iarnă.
Sau despre fericirea că sunt contemporană cu un mare om politic, care, primit la Casa Albă,  s-a simțit foarte excelent , drept care  ne iubește pe toți în limba vorbită   de americani. 

Tocmai  când  simțeam fericirea plutind în dansul fulgilor de nea,  un mail primit de la o prietenă  m-a adus cu picioarele pe pământ. 

Este un interviu.

Cam lung, ce e drept. Îl citește cine vrea . Merită!!

L-am postat, să-mi pot aminti, de fiecare dată când mi se pare că viața este dură, că, de fapt, este mult mai dură decât pare..

Pe doamna Ileana Vulpescu o știu din Arta conversației. 
Am reușit să cumpăr cartea cu mari pile. Am citit-o într-o zi  și două nopți.
Am văzut apoi dramatizarea. Sala arhiplină!!

 Următoare carte Candidați la fericire   a trecut pe la toate colegele de cancelarie . 

Anii au trecut..am văzut într-o zi, în librărie-  De amor, de-amar, de inimă albastră.
Am citit-o cu mare drag. 

Astăzi îi văd pe cei doi soți în poza asta.

Trimite prin email

X

De la

Catre

(separati adresele email prin virgula)

Mesaj aditional

”Îi ştim din cărţi. Cele pe care le-au scris ei! Ea stăpîneşte, printre altele, „Arta Conversaţiei", iar el a avut „Infatuarea" de a spune „Îmi sunt contemporan - şi mi-e de-ajuns".  În exclusivitate pentru Q Magazine, Ileana şi Romulus Vulpescu coboară de pe bolta autorilor şi devin ei înşişi personaje, într‑o extraordinară poveste de viaţă.„Dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem!" Tot ce ne povestesc nu are nici urmă de ficţiune, ci este adevărul a doi scriitori în vîrstă, într-o Românie amorţită. Vorbesc despre cît de grea e bătrîneţea, despre amintiri din literatură, speranţe şi premii Nobel, în exclusivitate pentru  
Q Magazine. 
Ileana şi Romulus Vulpescu au fost idolii unor generaţii întregi, care i-au descoperit în cărţi. Generaţii care îi vedeau trecînd pe stradă şi, copleşite de situaţie, nu cutezau să le ceară nici măcar un autograf. De cîţiva ani, soţii Vulpescu nu mai ies din casă, iar bucureştenii îi pot întîlni doar pe coperta vreunei cărţi ai cărei autori sunt, aflată pe vreo tarabă de la Universitate. Copertă care zace şi ea greu, sub colbul implacabil lăsat în urmă de maşinile scumpe ce au cucerit centrul Bucureştiului... Bătrîneţea lor e modestă... Înainte, lui Romulus Vulpescu îi plăcea să umble prin Bucureşti şi să se lase inspirat de atmosfera oraşului. Acum m-a primit în apartamentul său, printre munţi de cărţi valoroase, şi, alături de doamna sa, Ileana Vulpescu, a acceptat să oprim timpul în loc. „Numai că, te rog, atunci cînd ai să scoţi interviul de pe reportofon, să-l transcrii cu «î» în mijlocul cuvintelor. Aşa scriu eu!".    
Q Magazine: Apăreţi atît de rar... mai deloc în ultimii ani. Ce mai fac Ileana şi Romulus Vulpescu?
Romulus Vulpescu: Noi, acum, spre sfîrşit de existenţă, mai avem lucruri neterminate, ca să zic aşa, şi nu am timp să mă ţin de apariţii, nu mai dau interviuri..
.Ileana Vulpescu: Domnişoară, dacă nu ne cheamă nimeni, nu ne ducem! Există două bancuri care definesc perfect situaţia de acum din România. De cînd s-a instaurat comunismul şi pînă în zilele noastre, viaţa se defineşte prin bancuri. Care pot să pară glume, dar care, de fapt, rezumă realitatea: ţiganul spune „mai bine să-ţi cumperi judecător decît să-ţi iei avocat", iar Bulă îi spune lui taică-său, acum, de curînd: „Tată, vreau să intru în crima organizată". Şi tatăl lui îi zice: „În care, tată, în aia particulară sau în aia de stat?!". Noi în lumea asta trăim! Aşa se face că apărem tot mai rar sau... deloc. 
Q: Totuşi, sunteţi nişte repere pentru literatură. Cum se face că sunt atît de puţini cei care trec pragul casei dvs.? Cum vă descurcaţi, financiar vorbind, într-o Românie atît de ameţită, precum cea în care trăim astăzi?
R.V.: Am mai vîndut din cărţi... ca să mai existăm, am vrut să facem aici o casă-muzeu...
I.V.: Casă memorială...R.V.: Aşa. Pentru că sunt cărţi valoroase.  Am avut aproape 20.000 de cărţi. Chiar biblioteci mari, publice, nu au aceste titluri. Noi avem pe puţin 200-300 de titluri de rarităţi, cărţi unice în ţară, pe care nu le are nici Academia. Există în colecţia noastră peste 3.000 de cărţi cu autograf. Noi strîngem biblioteca asta de prin '55. Adică de-o viaţă! În treacăt fie spus, am avut un Samuel Beckett cu autograf. L-am dat. Marile biblioteci refuză cărţile, casă memorială nu se poate face...  
I.V.: Bine, şi poate că nici nu are vreun rost, pentru că i-am explicat lui bărbatu-meu că această casă nu mai poate rămîne după ce nu mai suntem noi, fiindcă fata noastră nu o să aibă cu ce să o întreţină. Costă enorm de mult întreţinerea. Ea să mănînce pîine şi să bea apă, ca să ţină casa!? Va fi nevoită să vîndă această casă, ca să îşi cumpere ceva în care să poată să trăiască. Dacă nu am fi avut cărţile acestea, nu ne trebuia nici nouă, pentru că această casă costă enorm de mult. Enorm! E o întreţinere imensă! Cînd am primit-o, la început, nu era aşa...Q: Ştiu că, la început, trebuia să locuiţi undeva lîngă Sala Palatului.I.V.: Cine se ocupa de noi, de la spaţiul locativ, ne-a dus acolo. Dar era o casă plină de microfoane, pentru că locuise cineva care avusese de-a face cu diplomaţia.R.V.: Era o casă de protocol şi, fiind în zona aceea, acolo trebuia să stea numai ţintaşi de elită. Noi am fost demolaţi. Ne luaseră şi acoperişul casei, iar noi nu ne mutaserăm nicăieri. Am stat undeva la Podul le Mettre - Timpuri Noi, la părinţii mei, într-o cameră de trecere. Imediat ce am început să tipăresc, ne-a dat statul. N-am ce să spun. I.V.: Norocul a fost, pentru noi, mişcarea de la Praga, din '68. Atunci, tuturor scriitorilor cărora nu li se dăduse încă locuinţă li s-a dat casă. În Balta Albă. Acolo locuiam pe acelaşi palier cu Constantin Ţoiu, la etajul al doilea locuia Eugen Simion, iar la scara alăturată - Iulian Neacşu, Ioaniche Olteanu şi Grigore Hagiu. Adică, toţi cei care nu aveam case am primit apartamente într-un bloc care era chiar pe strada Liviu Rebreanu. Q: „Ceea ce i-ar plăcea cel mai mult lui Romulus Vulpescu ar fi să nu mai facă nimic", scriaţi în 1969. În cei peste 40 de ani care s-au scurs de atunci, aţi făcut ce v-ar fi plăcut?R.V.: Da. Pentru mine, literatura nu e ca şi cum m-aş duce la slujbă. M-am dus însă la slujbă ani buni, îmi cîştigam pîinea, semnam condica. Dar nu am considerat niciodată scrisul o meserie. E o plăcere! Nu cer să-mi dai bani că beau cafea sau că mănînc o prăjitură. La fel de dezinteresat sunt şi în ceea ce priveşte scrisul! „Nu toată lumea e Shakespeare"Q: Domnule Vulpescu, prin 2008 spuneaţi: „Am făcut lucruri bune, mai puţin bune sau chiar proaste, în fiecare domeniu. Am scris poezie proastă, proză proastă, am scris şi eseistică proastă. E fatal". Vă şi reproşaţi ceva sau este doar o simplă constatare?R.V.: Nu, e doar o constatare. Nu toată lumea e Shakespeare. Shakespeare nu greşea. Există dovezi că n-a greşit, că era genial aproape în toate. Există o oscilaţie şi în creaţia lui, dar era ca la Eminescu, adică se petrecea la un nivel înalt. Ştacheta la ei se punea de la excepţional în sus. Q: Şi, în cazul dvs., de unde ar porni această ştachetă?R.V. : La excepţional aspirăm. Eu nu cred în povestea asta cu „eu scriu ca să fiu înţeles de zece inşi". E o prostie! I.V.: Da, există mulţi care spun: „Nu mă interesează dacă mă înţelege publicul"... Ca şi cum...R.V.: Păi, atunci, dacă  nu te interesează, de ce mai publici? Că e suficient să chemi un scrib și să îţi multiplice în 20 de exemplare, apoi să dai cîtorva amici care să-ţi priceapă elucubraţiile. Şi nu te zbaţi să publici.De ce să publici, dacă nu te interesează opinia eventualilor cititori?!„Noi nu avem doctorate"Q: Ce părere aveţi despre funcţii? Cît de reprezentative sunt acum?R.V.: Noi nu avem doctorate. Noi ne-am dat numai licenţa. Sunt licenţiat în limba şi literatura română. Ea e licenţiată în limba şi literatura franceză. Acum însă, doctoratul se rezolvă printr-un singur telefon. S-au schimbat vremurile tare mult! Q: Nu aţi avut nici măcar funcţie în partid?R.V.: Noi nu am fost membri de partid niciodată, dar nici nu mi s-a întîmplat nimic. I.V.: Pentru că nici nu eram aşa de importanţi. Toată lumea îmi spunea să fiu atentă cînd vorbeam la telefon. Le spuneam: „Dragă, voi vă închipuiţi că pe mine mă ascultă cineva la telefon?! Cine sunt eu în ţara asta?". Nici nu m-am dus să mă interesez dacă am dosar la Securitate. Ce să se spună despre mine?! Mai am o vorbă... Că se tot zice și de gaura asta neagră care s-a ivit... că ar înghiţi pămîntul. Îi e scîrbă şi găurii ăleia negre să ne înghită pe noi! Q: Domnule Vulpescu, nu aveţi răbdare... R.V.: Nu ştiu... Eu aş vrea ca totul să se întîmple imediat!Q:  Să înţeleg că, în căsnicie, dvs. aţi fost vulcanul, iar doamna, elementul care v-a domolit?R.V.: Nu m-a domolit...I.V.: Nu, doamna tace. Că alta, în locul meu, cred că arunca şi mobilele pe fereastră!Q: Doamnă, dvs. spuneaţi că, după mulţi ani de trăit împreună, nu i-aţi mai fi redat libertatea soţului...I.V.: I-am spus: „Oricîte prostii ai să faci, să ştii că tot nu te las. Nu-ţi meriţi libertatea!". Q: La nouă ani, aţi scris prima poezie. Inspirat de „Altarul Mînăstirii Putna", poezia lui Vasile Alecsandri, dvs. aţi scris o poezie despre care eraţi convins că e mai bună decît a lui Alecsandri, pentru că era mai lungă...R.V.: Avea cu mult mai multe versuri. Cu mult mai multe amănunte. I-am citit-o unui coleg de la şcoală şi l-am mituit cu cîteva timbre din colecţia mea filatelică, încât să aibă răbdare să mă asculte.  Q: Mai aveţi colecţia de timbre?R.V.: Da, şi nu am ce să fac cu ele. Mă vezi pe mine ieşind... „lume, lume, vînd timbre"?Q: Dar le-aţi vinde?R.V.: Păi, eu ce să mai fac cu ele? Q: Să revenim la anii de şcoală...R.V.: Înainte de a intra la şcoală, mă duceam la biserică şi luam mir. Noi, pe vremea aceea, aveam uniforme. Şi, întotdeauna, buzunarul de la piept al vestonului uniformei mele era brăzdat de o pată mare de mir. Asta-mi mai amintesc din anii de şcoală. 
„Unele premii Nobel sunt politice"Q: Ce este succesul?
R.V.: Uite că nu ştiu...I.V.: Una este dacă ai luat Premiul Nobel, şi alta este dacă ai luat Premiul Uniunii Scriitorilor. Deşi, de multe ori, Premiul Uniunii Scriitorilor este mult mai valoros decît Premiul Nobel. Mereu îl citez pe răposatul Laurenţiu Ulici, care a scris „Un Nobel contra Nobel". Şi el propunea nişte premianţi, îi opunea celor care luaseră premii. Şi avea dreptate el. Pentru că sunt şi nişte premii Nobel pe care eu nu mi le pot explica. Decît că sunt politice.  
Q: Va avea curînd România vreun Premiu Nobel pentru Literatură?
I.V.: Eu sper din suflet. Au meritat mulţi scriitori români să aibă Premiul Nobel. Cînd un scriitor francez din noul val, Claude Simon, a luat Premiul Nobel, au fost nominalizaţi Marguerite
Yourcenar şi Borges. Eu nu am putut să îmi explic cum de l-a luat el.R.V.: Pentru că la el nu se poate trece de primele cinci pagini ale capitolului întîi.
I.V.: Iar arta care trebuie explicată îşi pierde scopul.  
R.V.: Şi acum e fata asta... Herta Müller. Noi n-am citit nimic de ea, deci nu putem să spunem nimic, nici de bine, nici de rău. Dar cum ea spune că nu se consideră deloc româncă... e dreptul ei.
I.V.: Este exact ca în cazul cînd Marie France Ionesco s-a opus cu vehemenţă ca tatăl ei să fie sărbătorit la Centenar în România. Dar nu înţeleg de ce românii fac atîta caz?! Un scriitor este al limbii în care scrie. Gogol era ucrainean, dar este considerat un mare scriitor rus, fiindcă a scris ruseşte. Ionesco... poţi să zici că s-a născut în România şi a scris şi în româneşte. Dar ceea ce l-a făcut celebru a scris în franceză. Mi se pare exagerat să faci un asemenea caz despre un scriitor care s-a ilustrat în altă limbă. Deci, e al altei limbi. Şi dna Müller are perfectă dreptate: mai întîi că nu este româncă, este şvăboaică, şi în al doilea rînd, a luat premiu pentru ceea ce a scris în nemţeşte. Cînd a plecat din România, era ca mine şi ca tine (n.r. - Romulus Vulpescu). Cine era să facă atîta caz de ea? Era o scriitoare printre o mie de alţi scriitori. Acum, că a luat Premiul Nobel, am sărit şi noi, românii, să ne lăudăm că am luat un Premiu Nobel, prin intermediul dnei Müller. N-avem niciun drept! 
Q: Spuneaţi demult că vă place să „umblaţi" prin Bucureşti. Pe unde „umblaţi" şi ce vedeţi?R.V.: Nu mai ies deloc. De trei, patru ani
. I.V.: Iese doar cu taxiul, cînd se mai duce la profesorul Sinescu. 
Q: De ce nu ieşiţi?! Mă gîndesc... aţi putea merge la un spectacol de teatru, la o lansare de carte...
R.V.: Uite! (Şi bocăne teribil din baston). Am fost la spectacolele de teatru pe care le-am scris eu, la Naţional. Am fost şi la „Tartuffe", şi la „Molto gran' impresione".  Încă ceva! Eu nu am permis niciodată să se umble la text... mai bine retrăgeam de la publicare. Îmi aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte pe Păunescu, am fost prieteni, la un moment dat, în „Flacăra" lui veche,  eu aveam o poezie care trebuia să apară. Păunescu a propus ca la final să modificăm un vers. Nu am fost de acord. Mi-a zis: „Nea Romică, e un fleac!". Dar n-am vrut. Am retras poezia! Mult timp, am păstrat şi şpaltul cu semnul lui... 
Q: Spuneaţi că dragostea, în poezia dvs., nu îi este dedicată unei anumite femei, ci femeii, pur şi simplu. Greşesc?
R.V.: Nu greştiţi. Afară de o poezie ce are ca nume chiar Ileana...
„Camil Petrescu mi-a mulţumit"
Q: Povestiţi-mi cîteva amintiri din literatură.
R.V.: Camil Petrescu. Eu am editat un volum al lui de poezie. M-am dus la el acasă, stătea pe o alee care se numeşte acum chiar „Camil Petrescu". L-am rugat să scrie o postfaţă. Spunea mereu că el a fost întotdeauna spaima tipografilor, că la a nu ştiu cîta corectură tot mai găsea cîte ceva. Mai adăuga cîteva rînduri. Am păstrat foile cu notiţele scrise de mînă. Un roman pe care toată lumea îl înjură şi nu are dreptate este „Un om între oameni". Este o capodoperă. La un moment dat, l-am cucerit total! În volumul al doilea scrie despre un ceas de buzunar. Pe care, în volumul întîi, personajul îl primeşte de la tatăl său, iar în volumul al doilea, acelaşi ceas are altă sursă. Adică apare că personajul îl primeşte de la altcineva. Ceasul rămîne acelaşi, notează bine! Pur şi simplu, Camil Petrescu a uitat acest detaliu cînd a construit personajul. Şi el mi-a spus: „Domnule, dar cum ai citit dumneata cărţile mele?! Îţi şi spun de ce s-a făcut confuzia. Că, în timp ce mi-am făcut documentarea, am găsit informaţia în două surse diferite". Camil Petrescu mi-a mulţumit şi mi-a spus că, dacă va mai apărea volumul, va face corectura. Nu a mai apărut niciodată! I.V.: Cînd faci portretul unui personaj, trebuie să îţi notezi toate detaliile. Trebuie să îţi faci portretul personajului. Nu degeaba Tolstoi avea toate personajele în chip de păpuşele şi le scotea pe masă dimineaţa, cînd se apuca să scrie.R.V.:  În 1965, ca să-l readuc în conştiinţa publicului pe Ion Barbu, am mai făcut ceva. Era un an aniversar Shakespeare, iar el începuse să traducă Richard al III-lea. Nu a mai apucat. Şi i se imputau banii... luase avans 10.500. Nevastă-sa, săraca de ea, era pensionară, fusese profesoară de germană şi nu avea de unde să plătească. Şi atunci, am aranjat cu editura. Banii care trebuiau să-mi revină i-am dat să fie opriţi în contul datoriei familiei lui. Cartea a apărut în colecţia „Biblioteca pentru toţi". Numai că eu, lucrînd la acest volum, înconjurîndu-mă de variantele în franceză, italiană, germană... eu neştiind engleză, m-am gîndit să fac arborele genealogic al Margaretelor şi al Richarzilor din piesă. Dar serios, documentîndu-mă din cărţi de istorie. Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dumnezeu să o ierte... i-am fost studenţi amîndoi...  a plecat din ţară luînd şi cartea mea. Şi astfel, ideea mea a fost preluată şi peste hotare. După o antologie a poeziei chineze, am fost numit şi sinolog. Deci, la viaţa mea am fost anglolog şi sinolog, iată. 
Q: „Marile iubiri mor tinere", spuneţi dvs. Ce se întîmplă cu oamenii ale căror poveşti trec proba timpului?R.V.: Îi uneşte o boală comună. Bătrîneţea. Ca pe noi doi!I.V.: O pasiune nu poate să ţină o eternitate. Freud atît acorda... trei ani. R.V.: N-ai văzut?! Shakespeare i-a omorît tineri. Q: „Doamne, ce noroc a avut Ioana d'Arc! Păi, asta, dacă trăia, era gospodină, creştea copii, nu mai era simbolul Franţei. Ea ieşea pe uşa din dos a istoriei şi sfîrşea la bucătărie." Aşa spuneaţi despre Ioana d'Arc. Nu e nimic eroic în femeia de la bucătărie, nu?!R.V.: E adevărat în cazul Ioanei d'Arc. Păstrînd proporţiile, nu poţi să o transformi pe Ecaterina Teodoroiu într-o gospodină... Q: Doamna Ileana Vulpescu, e simplă viaţa lîngă soţul dvs.? R.V.: Nu e simplă deloc. E complicată!I.V.: Aveam o colegă care mereu spunea aşa despre mine: „Dragă, tu şi dacă te duci la lei... dacă nu te-au mîncat din primul moment, după aceea trăiţi perfect. Q: Sunteţi doi oameni atît de frumoşi... Împreună de atîta timp...R.V.: Noi am făcut şi nunta de argint. Ileana, am făcut şi nunta de aur!? Şi nu ne-a chemat nimeni... Onţanu a chemat cupluri cînd au împlinit 50 de ani de căsătorie... Pe noi nu ne-a mai chemat nimeni.Q: Domnule Vulpescu, dvs. v-aţi... agăţat soţia. În anii de facultate, undeva pe strada Quinet, lîngă facultatea de matematică, aţi întrebat-o dacă a citit Arghezi...R.V.: Ea a spus că da. Şi din momentul ăla am spus „gata, pe asta o iau!". Pentru mine, testul literar a spus totul.Q: Cererea în căsătorie însă a fost cu totul lipsită de poezie. I-aţi spus: „Hai să ne însurăm şi noi!".  Atît. R.V.: Da... Păi noi şi cînd ne-am dus la căsătorie... Ileana a uitat acasă buchetul de mireasă... şi am sărit gardul într-o curte, de unde am cules un mănunchi de crenguţe înflorite... şi acela a fost buchetul de mireasă al Ilenei Vulpescu. Din flori roz de măr. Q: Doamnă, cînd aţi rămas însărcinată, aţi riscat enorm. Ştiu că aţi avut mai multe episoade de tuberculoză în trecut, mai ales în copilărie, şi aveaţi şi probleme cu coloana. Cît de mult v-aţi dorit copilul?I.V.: Nu numai în copilărie. În 1964 am avut tuberculoză renală bilaterală. Eu am considerat că trebuie să îmi fac datoria faţă de viaţă. Tot ce e firesc pe lumea asta mi se pare că omul e dator să încerce. Printre datorii... sunt două certitudini: naşterea şi moartea. Ştii că te-ai născut, ştii că trebuie să mori. Iar între cele două capete ale vieţii sunt două lucruri care rămîn - perpetuarea prin ceva, prin cineva, şi munca. Tolstoi, în jurnalul lui, spune: „Parcă îmi aduc aminte că am fost şi eu cîndva îndrăgostit... nu mai ştiu de cine, dar de muncă îmi aduc aminte tot timpul". Q: Deci, nici marile iubiri nu-s certitudini, spuneţi dvs.  R.V.: La Eminescu, se ştie că marea iubire a fost Veronica Micle. Şi toată povestea care a urmat... Știi că Veronica i-a pus coarne lui Eminescu cu I.L. Caragiale. Toate acestea nu fac parte din istoria literaturii. Fac parte din istoria omului. I.V.: Da, dar mahalagismul din fiecare om doreşte neapărat să ştie toate dedesubturile unei vieţi... Q: Mai avem valori? R.V.: Sunt cîteva. Au rămas foarte puţine. Acum s-a prăpădit şi Păunescu... La valori, aş trece-o pe Ileana Vulpescu...I.V.: Nu te obligă nimeni!Q: Iar dvs., doamnă, l-aţi trece cap de listă pe Romulus Vulpescu, nu?I.V.: Eu spun aşa - că există oameni de valoare, fără discuţie, în toate epocile. Nu există nicio epocă fără oameni de valoare, chiar dacă nu sunt recunoscuţi în mod public. Dar nu e bine să citezi nume, pentru că, dintr-odată, creezi animozităţi, şi lumea nu are nevoie... Şi aşa este o epocă de vrajbă îngrozitoare. După 1990, niciodată poporul român nu a arătat mai multă urîţenie decît acum. 1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român, arătîndu-i ce zace în el. Eu n-am încredere nici în posteritate. N-am încredere nici în trecut. Se spun o mulţime de minciuni, pe care dacă le răscoleşti... vezi enormitatea lor. Prezentul este aşa cum este, iar despre viitor, niciodată nu poţi să contezi că o să cearnă... În primul rînd, intervin lenea şi uitarea. R.V.: Am fost întrebat dacă regret vremurile de dinainte de '89 şi am spus că da. Mi s-a spus că sunt nostalgic. Or, nostalgic nu sunt, pentru că nostalgie înseamnă dorul de ţară. Dar mie mi s-a furat ţara! Q: Spuneaţi că episodul în care aţi fost implicat în politică v-a lăsat multe zgîrieturi. Cine nu are zgîrieturi de la politică?I.V.: Vă spun eu. Oportuniştii. Ei nu au niciodată nicio zgîrietură. Se spune aşa: curvele şi politicienii nu trebuie să aibă miros. Iar eu zic că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mînăstire!R.V.: Păi, uite ce se întîmplă. Eu eram cu pensie de stat obişnuită. Şi aşa am muncit prea mult. Am depăşit cu mult vechimea obişnuită dintr-o carte de muncă. Am vreo 50 de ani trecuţi. După lovitura de stat, pentru Parlamentari s-au dat pensii. Eu nu am fost decît doi ani parlamentar, cît a fost Adunarea Constituantă, adunarea pentru a constitui Constituţia. Pensia de la Senat era mai mare... şi am ales-o. Acum, ne-a mîncat din pensia de la Senat.I.V.: I-a luat 10 milioane... Q: Aţi învăţat valoarea banilor în copilărie, atunci cînd, pe Calea Victoriei, citeaţi cu tatăl dvs. preţurile stofelor din vitrine. Cum vă ajungeţi acum cu banii? Există vreun nume de om influent care să vă ofere finanţare pentru vreun proiect?I.V.: Un om de afaceri ne-a oferit pentru o traducere de Villon 200 de milioane vechi. Bani ca să plătim dactilografierea... Un om generos. Poţi să ai noroc, să dai peste nişte oameni de afaceri care mai au idee de cultură. Unii pentru că sunt pasionaţi, alţii... ca o facere de bine.„Nu figurăm  în «Istoria» lui Manolescu"Q: Vi s-a propus în ultimul timp, şi mă refer aici la ultimul an, să fiţi ajutaţi cu un proiect?I.V.: Nu. Dar eu nu am prezentat niciun proiect nimănui. Neprezentînd, neapelînd la nimeni, nu mă pot plînge de nimeni. Nu am apelat absolut la nimeni cu nimic. Nici nu mi s-a oferit. Însă condiţia scriitorului fericită nu a fost niciodată. Ca dovadă că în antichitatea romană a apărut Mecena, care era un roman bogat şi care a sprijinit nişte poeţi. Pentru că ştia că nu au ce mînca. Dacă nu ai ajuns o celebritate, ca scriitor să ajungi milionar şi miliardar... De pildă, un scriitor care este foarte contestat este Dan Brown. Dacă a vîndut pînă acum în jur de 20.000.000 de exemplare măcar cu un dolar, tot are 20 de milioane de dolari. Dar, în rest, scriitorii, în majoritatea cazurilor, au dus-o greu întotdeauna. Iar cititorii vor fi din ce în ce mai puţini. Q: Cu ce greşesc românii?R.V.: Românii au un obicei odios. Îşi omoară conducătorii. L-au dus pe Decebal în situaţia de a se sinucide. L-au omorît pe Mihai Viteazul... pe Tudor Vladimirescu... Chiar şi Cuza a fost trădat de ai lui. N-a murit... Cine s-a opus întoarcerii în ţară a osemintelor?! Carol I. Noi ce suntem? Republică, monarhie? Că se vorbeşte de „Majestatea sa, Regele". De Regina Ana. E o prostie, cînd el s-a căsătorit cu ea, nu era decît un rege abdicat. I.V.: Iar acum se plînge fostul rege că nu are cu ce să îşi plătească întreţinerea. Păi, şi de ce trebuie să stea la Palatul Elisabeta, poate să îşi ia un apartament cu patru camere...  Cînd a plecat, Elena a spus cum a fost despărţirea - un divorţ „al amiable". Dacă doamna de Bourbon Parma este regină, de ce n-ar fi regină şi Elena Lupescu? Că şi ea s-a măritat cu Carol al II-lea, un rege abdicat. Sigur că, dacă l-aş întîlni mîine pe Regele Mihai, i-aş zice şi eu... sire. Dar noi ce suntem?! Republică monarhică sau monarhie republicană!?Q: Obiectivitatea... este strict un cuvînt din dicţionar?I.V.: Mie aşa mi se pare. R.V.: Uite, nici ea, nici eu nu figurăm în „Istoria" lui Manolescu. Care e şi scumpă. E vreo trei milioane. Că dacă am fi figurat, tot nu o cumpăram, rugam pe cineva să ne tragă un Xerox după paginile cu pricina. Că la banii ăştia... Şi o iau ca să o las cui?! Mor peste un an... Şi am spus că sunt absenţe care sunt mai onorante decît prezenţa.I.V.: Eu nu pot să zic că m-a răsfăţat critica literară, nici nu m-a ignorat total, dar nici nu m-a băgat în seamă cu nişte lucruri care zic eu că ar fi meritat. Dar eu nu mă supăr, pentru că socotesc aşa: o istorie a unei literaturi este ca o antologie, reprezintă gustul cuiva. Şi dacă persoanei respective eu nu îi sunt pe gust, eu de ce să mă supăr?! Dacă un critic literar scrie foarte bine despre tine, nu te face nici mai talentat, nici mai deştept! Iar dacă nu scrie, nu înseamnă ca devii mai prost.Q: Cum facem să ajungeţi în manualele copiilor mei?I.V.: Din păcate, şi în manuale predomină politicul. Politica... noroc că nu poate să intre şi în matematică sau în ştiinţe. Eu cred că, dacă s-ar putea să intre politica la cancer, jumătate din Glob ar trebui să piară. Ne-ar condamna la cancer pe majoritatea! Nu se poate ca în manualul de istorie să dai două rînduri despre Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare şi două pagini despre Andreea Esca. Dar ce să mai zic în momentul în care Eminescu este declarat cadavrul nostru din debara, de care, dacă vrem să intrăm cu adevărat în UE, trebuie să ne debarasăm... Asta a zis domnul Patapievici, care e directorul Institutului Cultural Român
.Q: Care este în slujba culturii, oare?
I.V.: Eu îl las pe dînsul să hotărască în slujba cui este. În orice caz, nu cred că a fost foarte inspirat cînd a spus aşa ceva despre Eminescu. E atîta ură împotriva lui Eminescu, ca şi cînd ar fi fost un criminal la drumul mare. Un fel de Rîmaru! Dacă pornim pe linia asta a devalorizării a tot ce am avut mai bun în ţara asta, înseamnă că ajungem un popor de lichele. Cum am spus eu odată, că un parastas internaţional ne poate salva de foame, de frig, de boli, dar de lichelism nu ne mai vindecă nimeni.
Le-am dăruit soţilor Vulpescu vreo cîteva exemplare ale revistei, cele mai recente numere. Le-au mîngîiat şi, cu voce stinsă, au spus „ce hîrtie frumoasă şi scumpă!". Am păstrat imaginea aceasta pentru încheierea interviului, pentru ca acum, la cumpăna dintre ani, să meditaţi şi la faptul că, undeva în Bucureşti, într-un apartament modest, locuiesc două valori uitate ale României...