prinsă-n ramă, vremea

 Și-au ridicat o căsuță.
Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara.
Îi spuneau timnic.

De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.

Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.

Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.

 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

Când sora cea mică, viitoarea mea soacră,  abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții.
Au înfiat-o.
Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, Tia avea al treilea copil, soțul meu.

 Vremuri tulburi, grele, în acte, mama și fiul au ajuns frați.//

Pe  cei doi bătrânei i-am cunoscut cu vreo lună înainte de nunta  noastră. Oameni cu frica lui Dumnezeu,   până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post.
Au depășit  câte nouăzeci de ani//

Căsuța lor nu mai este demult, nu știu de ce.
Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet.

Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul.
Cine le-o fi rostuind pe toate?

 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele, soțul meu și cu mine am ridicat o căsuță.

Alte vremuri.
Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă.

Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?

Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.

Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...//
p.s. păstrezi pozele vechi?