Cu gândul la Don Quijote

Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte.
O fi așa, nu zic nu...

După ce am citit povestea de pe  blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. 
Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul.
Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. 
Mi-am dăruit-o chiar eu.
Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor  de  vânt .
La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore
Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-

o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată.
Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă.
Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient .
Altceva, însă, voiam eu să spun.
Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. 
Pur și simplu nu am putut. 
Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou.
Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea.
Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... 
 După mai bine de doi ani, astăzi  este prima oară, când, am  văzut gol locul de pe  mâna stângă...