Cu gândul la Don Quijote

Oamenii mari spun că trebuie să te ancorezi de un țel special, iar nu de semeni, și nici de obiecte.
O fi așa, nu zic nu...

După ce am citit povestea de pe  blogul unei prietene, am ajuns la concluzia că prea ciudate moduri de a ne lega de câte un obiect mai avem și noi, femeile. 
Și în ceea ce mă privește, tot o brățară se agață de mâna mea, mai tot timpul.
Nu din aur a fost ea făcută, nici nu știu ce material au folosit spaniolii, ca să mă încânte într-atât, încât să o port zi de zi , indiferent de ocazie, vreme, rochie, bluză. 
Mi-am dăruit-o chiar eu.
Cu niciun prilej special, adică într-o excursie în țara morilor  de  vânt .
La început- ce spun eu început- vreo cinci ani, am purtat-o alături de sora ei, parcă ceva mai frumoasă, cu mai multe întortocheri înflorite ca niște metafore
Într-o zi, aflându-mă la fiul cel mare, într-o clipă nenorocoasă, încercând să evit căderea unui obiect special, încălțată fiind cu niște papucei croșetați,am alunecat, picioarele au luat-

o la sănătoasa, ca pe gheață, încăperea avea vreo șapte/opt metri lungime, parchetul era bine lustruit,brusc am făcut, din nu știu ce motiv, o piruetă, după care, proptindu-mă în mâna stângă, cea cu brățările, am căzut lată.
Ar fi fost prea puțin să fie doar exercițiul de balet; cele două obiecte tari au cam făcut ravagii cu brațul meu, așa că, până seara, am trecut printr-o operație deloc simplă.
Atunci am făcut cunoștință cu atmosfera dintr-un mare spital de capitală și cu toate implicațiile mai mult sau mai puțin umane, deontologice etc. specifice relației- cadre medicale/ pacient .
Altceva, însă, voiam eu să spun.
Acasă, în perioada aceea când , iarnă fiind, brațul meu depășea ca volum orice mânecă, mi-am zis că trebuie să arunc cele două brățări, că mi-au purtat ghinion. 
Pur și simplu nu am putut. 
Au stat o vreme pe o noptieră, mă uitam cu coada ochiului la ele, le vedeam amărâte într-un abandon nemărturisit, așa că, după vreun an, am început să le port din nou.
Celei mai frumoase i s-au cam slăbit însă încheieturile și într-o zi, coborând din tren, am văzut că am rămas fără ea.
Am pierdut , cu ani în urmă, într-o împrejurare importantă, alte două bijuterii mai costisitoare; nu m-am văicărit deloc, dar când am rămas fără brățara mea spaniolă, am simțit parcă un gol în suflet... 
 După mai bine de doi ani, astăzi  este prima oară, când, am  văzut gol locul de pe  mâna stângă...

stări și fraze

Momentele nefericite din viațá noastră, când ne-am arătat  ridicoli, trebuie să le reconsiderăm, în lumina  intimei noastre seninătăți, ca pe simple  neplăceri de parcurs.

 Călători cum suntem pe această lume, de voie sau de nevoie, între  neant și neant sau între  totul  și totul, suntem niște drumeți care nu trebuie să acorde  prea multă importanță inconfortului din timpul  călătoriei sau hurducăturilor de pe drum. 

 Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii, pagina 475.//

Cartea asta- monolog , o țin  pe noptieră. 

Am mai mutat-o  în bibliotecă,  nu știu cum se face că o tot aduc , o mai deschid, mai recitesc, găsesc în ea, de fiecare dată, o radiografie  cu mii de fețe, o lume interioară, diferită de lumea ca lume, ceva straniu, care face din cele mai  simple  lucruri subiecte de meditație, o contemplare a  păcii care domnește dincolo  de ceea ce  vezi.//
 ce spui despre insomniile sufletului?
Ascultă și cântecul șoptit al lunii, într-o VARAALBASTRA