Pentru mine, cea mai limpede perioadă a vieții au fost anii de liceu.
Din clasa noastră de „real A„-13 fete și 20 de băieți- lipsesc trei colege:Pufu care, probabil, fugise la vreo întâlnire, Andreica și Zafiu.
Cred că fetița era fiica fotografului.
Acum, dacă s-ar striga catalogul, în locul Victoriței, al Mioarei, pentru Carmen, Pufu și pentru 1o băieți, ar răspunde doar dorul crescut din imaginea unor figuri dragi de adolescenți cu aripi nevăzute.
Până în acel an, uniforma era o rochie din stofă de bună calitate, bleumarin, cu guler de pichet alb.Ni se permitea, ca din când în când, să purtăm fuste plisate, tot bleumarin, bluze albe și, obligatoriu, în timpul răcoros, pulovere negre.
Către sfârșitul trimestrului, a apărut sarafanul acela stupid, care se tocea de atâta folosire,completat cu o bluză bleu, dintr-o pânză foarte ușor șifonabilă.
Martie era și atunci luna ghioceilor și a mărțișoarelor( modeste, dar romantice),soarele sclipea, mereu, protector, luna domnea ca regină a nopții, iar orășelul își țesea viața lui modestă, între cunoscutele-i repere:gara, cu brațul suspendat al pasarelei și furnicarul peronului,două licee și o școală generală,librăria, cinematograful, clădirea partidului, spitalul policlinica, un dispensar,niște magazine frumoase, piața, străzi, arbori, lumini și umbre, flori și case.
Doar castanii din preajma peronului înfloreau, sigur, mai devreme!
Pentru perechile de îndrăgostiți, care se încumetau să încalce, cumva, regulamentul liceului.
Poate că zilele ne erau, adesea, întunecate de spaimele tezelor și ale ascultărilor, iar nopțile ni se scurtau de frica întâlnirii cu „babacu„ sau cu dom Bălcescu, dar din balconul toamnelor noastre se intuia primăvara, iar din albul zăpezii chemam poezia!
Din oricare parte ar veni, ochii
călătorului se opresc pe obositul de atâta așteptare braț ruginit al
pasarelei, suspendat peste șinele năpădite de buruieni, de cioburi, de
hârtii și de tot ce-i mai prisosește necivilizației. Coboară apoi spre
peronul pe care l-au tocit pașii, ploile, zăpada și timpul.
Când, după truda drumului început în capitală,Săgeata albastră- numele este o frumoasă amintire- își ia pauza de răcorire, peronul se
animează, mulțimea de navetiști se revarsă către ieșire, cum valul s-ar
duce către mal. Mulți tineri:pleacă dimineața la muncă în
București și se întorc seara în apartamentele lor din multele blocuri
cu patru etaje, îmbătrânite înainte de vreme. A fost un timp, când, în
oraș, era de lucru pentru toți, a fost...
Dacă el, călătorul, nu
este de-al locului, trebuie să fie foarte atent; pietre sparte,
crăpături vechi de cine știe când se ivesc la tot pasul.
În spațiul
dintre gară și un mic magazin de răcoritoare, în umbra zidurilor, își
face siesta nedefinită un grup gălăgios. Ochii îți aleargă fără să
vrei la mâinile lor-femei și copii-obișnuite doar să se strecoare neobservate prin
buzunare sau prin poșete nesupravegheate atent. Fustele crețe și
lungi par a fi crescute odată cu femeile grase, de umărul cărora se
reazemă câțiva copii, peste trupurile cărora apa și săpunul au uitat
să mai treacă.
- Du-te, mă, la chioșc și cere un pahar de suc, fii atent ce faci, că frate-tău e pe aproape...//
De
câteva ori pe an, mă întorc în locurile astea; îmi este ușor să ajung,în cel mult o jumătate de oră, în satul copilăriei, la
mormintele
părinților și ale bunicilor. Mă întorc să-mi văd rudele și vin aici,
pentru că în orășelul ăsta găsesc un strop din poezia risipită în emoții și visuri a anilor mei de liceu.
Clădirea
aceea, cu săli răcoroase și coridoare lungi, prin ale căror colțuri
schimbam bilețele cu băieții din clasele vecine, cu amintirea
Babacului care ne scurta nopțile cu aldehidele și cetonele lui, cu
încâlcitele probleme de fizică ale lui dom Bălcescu, și-a schimbat
înfățișarea. Străzile au nume noi. Printre casele frumoase, s-au ivit multe blocuri. Și oamenii sunt alții. Eu văd doar ce simt:amintiri și dor, aripă în zbor!
Și
nu departe de școală, am regăsit căsuța, în curtea căreia, un întreg
trimestru, îmi lăsam bicicleta, pe când făceam naveta. Doamna Sonia nu
mai este... păstrez în minte figura ei de femeie bună, îngăduitoare
și sfătoasă. În câteva rânduri, când ploua rău de tot, m-a oprit să
dorm în cămăruțá ei scundă, dinspre stradă și să-mi pregătesc teza la
geografie.
Soarele urcă și coboară, anotimpurile se succed în voia lor. Gara, pasarela, liceul, străduțe și blocuri- certitudini de ieri și de astăzi- trăiesc concrete pe geana orizontului.
Ele toate și fiecare, în parte, sunt suflet dintr-un colț de lume. O lume doar a mea.//
motto: ~Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu
acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci
până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia
târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt
cei care plecaseră odată.~~ Ion Minulescu ”Corigent la limba română„ (1929)//
Dor de toamna din vis , cu fără de număr adolescențí laolaltă!
Foșnitori arbori, încă semeți, fremătându-și bănuții de frunze în soarele cald
al amiezii de toamnă cuminte, gara, în haina ei peticită, cu dale
ciobite, braț suspendat între un ieri rătăcit printre zile și seri
cu emoții albastre, trecători încolo și-ncoace... Oricât de
neînsemnat pentru unii, Titu, provincial orășel prăfuit, cu străzile
înguste, spălate în pripă de ploi și de vreme, pentru mine,
păstrează în buzunaru-i ascuns ceva din emoția bălaielor trecute
toamne, cu miros de gutui și de struguri zemoși, când luni, de cu
zori, traversam pasarela, în drum spre cămin, cărând geamantanul înțesat, în vacanță, cu speranțe, caiete și visuri.
Prelungesc
cât se poate drumul pe aleea, bătută de pași mereu înainte, un câine somnoros stă de
pază în ușa înnoitei clădiri, mă privește pe sub leneșa-i
pleoapă,așteaptă și el, mititelul,pesemne, să vină iar larma la
școală.
Ferestre schimbate, amintiri în poeme cu teze și lecții în chei fără lacăt, puse în cui după un an cu de toate.//
Mi-am oferit un epilog de vacanță!
Ceva
nenumit m-a îndemnat să-mi revăd școlile dragi ,și drumul, și
casa,și satul, să caut cu sufletul acel ceva, mereu proaspăt,
tăinuit printre cute de suflet !
Două zile, ( mai)
pline,mai frumoase decât săptămâni și luni, laolaltă! Rude și
locuri, întrebări și răspunsuri, mereu alte gânduri , nostalgii și
proiecte...//
De dimineață, trecând către gară, pe aceeași
bătrână alee, umbrită de nuci, am iscodit cu emoții, în taină,
zvonul de glasuri, mersul în grup sau de mâna cuiva, bucuria
ușor speriată a primei zile de școală./
Ce gust fără seamăn are cafeaua, savurată încet, fără griji..
Cu
gene vopsite și fuste mulate, trec stoluri de fete,întâi pe la bar,
delicate parfumuri, flori de import, prea puține emoții...
La celălalt capăt de fir( nevăzut), Cocuța, colega mea de liceu, mă
întreabă ce a mai rămas din Titu de ieri, răspund surâzând - doar
dorul păstrat în roua de lacrimi și drag pentru mereu
nestatornica, fugară clipită, ce pleacă și vine,
motto: Invata sa-ti scrii durerile pe nisip si bucuriile pe stanca! Sfantul Augustin
Ieri, printre povesti, in oraselul adolescentei noastre, nostalgicul Titu,
pentru vreo patruzeci de minute, la doi pasi de gara-eu, cu ochii pe
ceas, sa nu fuga trenul- cu : Doina, Tanta, Mariana ( gaza); si pasarela, un brat suspendat intre ieri si maine..
Lor nu le ~spune~ mai nimic aceasta punte ruginita: in fiecare seara, liceene fiind,
dupa ce terminam orele, ele se duceau acasa.. eu, in drum catre internat,
priveam de sus castanii cu poezia lor nescrisa si exercitiul niciodata rezolvat al unei lumi grabite .
Pâlpâiri sfioase, joc indecis în verdele crud al amiezii! Roșu ! Roșu inconfundabil! Nerostite promisiuni în fuga trenului. Suave flori umanizate, câteva petale ușoare,fine ca o fustiță transparentă,pudică totuși. O decență firească, femeiască, chiar dacă macul, în povestea lui, trebuie să fi fost bărbat.
Vântul poartă semințele cum vrea el, din mijlocul câmpului până în fața unui peron tocit de timp și de ploi. Licăriri stacojii printre cioburi, șine, pietricele, scrâșnet de roți, pași, gânduri, promisiuni, batiste, geamantane doldora de visuri. Macul dictează lecția vieții. Splendoare, curaj, veșnicie de-o clipă, firicel firav într-o lume care aleargă...
Trei zile în locuri dragi, revederi
după ..nu, n-o să spun câți ani, pentru
că nici mie nu-mi vine să cred, n-o să povestesc mai nimic din câte am văzut/auzit/povestit/
reamintit, descâlcit/ înnodat.
N-o să povestesc despre satele tapetate cu metri de poze mari, zâmbitoare, votează nr.3, nici despre gălețile aninate de garduri- votați cu noi și nu veți regreta, nici despre mașinile de la ale căror geamuri larg deschise zburau în toate părțile pliante roșii , verzi, mici sau mari -scăpați de căpușă prin
vot! c-așa-i românul,( turat la maxim).. nici despre individul cu berea într-o mână adresându-se
nevăzuților ascultători, ba nu- greșesc, îl asculta o doamnă
de la balconul blocului din față, anterior , am muncit, spune omul, descărcându-și năduful, ce-i pasă lumii de el? da, există (încă) cetățeni turmentați.., se
apropie alegerile , există bogați și
săraci, granița pare
fragilă..
Poate despre plugarul cu tricou și bermude, arând peticuțul lui de pământ, ar trebui să povestec.
Sau despre strălucirea dimineților verzi, presărate
cu buze
moi de maci străfulgerați de lama coasei croind
poteci lungi prin fânul
cu parfum de verde crud..
N-o să povestesc,
pentru că doar câteva cuvinte îmi vin în minte din toate cele trei zile.
G este verișoara
mea.
I-am văzut casa- uriașă! Să nu crezi că exagerez, fiecare băiat, câte un nivel, cel mic și-a serbat
majoratul, 30 de invitați, n-au spart
nimic, toate sunt la locul lor, n-o să zică nimic bărbatul
când s-o întoarce din cursă. face Italia..//
- G, când ești tu fericită?
- Când dorm,
năniță.. nănița sunt eu.// mi-ar plăcea să vorbim despre asta..
