Undeva, la celălalt capăt al lumii, în Canada, iarna este mult mai aspră decât pe la noi.
O știu de la Irina.
O vizitez des, chiar de mai multe ori pe zi.
O însoțesc prin expoziții, mă plimb printre tablouri și sculpturi, merg la concerte, citesc poezii. În traduceri atât de firești, că simt atingerea fiecărei metafore!
Ieri, Irina a tradus din proza lui Baudelaire.
Proză?
Baudelaire nu putea scrie proză..
IRINA nu poate lăsa vorbele să se adune doar în enunțuri.
Poeme !
În mers rotund de gânduri! Nevoia de a mărșălui!
Am văzut cu ochii minții lumea, lumea mea, a ta, lumea noastră mărșăluind..către ce? Citește și vei afla!
Cheia este la IRINA!
http://frunzedeartar.blogspot.com/2011/02/nevoia-de-marsalui.html
La ora asta, Canada doarme sub șuierul zăpezii. Lumea , cu ale ei..//
Nevoia de a mărșălui
Ne pregătim pentru furtuna de zăpadă care se anunță pe toate posturile de TV și radio- așteptăm o cădere de zăpadă de 20-30 de cm peste noapte. Nu știu de ce zăpada mă îmbie mai mult la proză decât la poezie, și ca urmare, ca să nu trec cu arme și bagaje în tabăra ficțiunii, m-am gândit să rămân undeva, într-o zona 'gri': poeme în proză.Traduc mai jos poemul in proză "Fiecăruia himera lui" de Charles Baudelaire - special pentru Gina.
Iata aici un link spre -->cuprinsul unde pot fi găsite poemele în proză ale lui Baudelaire. Si, să nu uit, o întrebare: ce poeme in proză sau texte/proză care după părerea dumneavoastră sunt poeme in proză de facto vă plac? Fiecăruia himera lui, de Charles Baudelaire
Sub un cer imens și gri, pe o mare câmpie prăfuită, fără drum, fără iarbă, fără mărăcini, fără nici măcar o urzică, m-am întâlnit cu mai mulți care mergeau aduși de spate. Fiecare din ei purta în spate o imensă Himeră, tot atât de grea ca un sac de făină sau cărbune, sau ca echipamentul unui soldat roman. Dar fiara monstruoasă nu era o greutate inertă; dimpotrivă, se încolăcea și își apăsa omul cu mușchi elastici și puternici; se agăța cu cele două gheare enorme de pieptul celui ce o purta; capul ei fabulos se înălța deasupra frunții insului respectiv ca o cască oribilă de luptător, menită să stârnească spaima în inamici. L-am întrebat pe unul din acești oameni unde mergea în felul ăsta. Mi-a răspuns că nu știe, nici el, nici ceilalți; dar că evident mergeau undeva, pentru că erau împinși de o nevoie nebună de a mărșălui.
Am observat un lucru ciudat : niciunul dintre acești călători nu părea enervat de bestia feroce supendată de gâtul sau și lipita de spatele-i; as fi zis ca ei o considerau ca făcând parte din ei înșiși. Fetele obosite și serioase nu dădeau semn de nici deznădejde; sub cupola melancolica a cerului, picioarele lor adâncite într-un sol la fel de dezolant ca și cerul, urmau cărarea; fizionomia lor era cea a unor oameni resemnați să spere mereu.
Și cortegiul trecu pe lângă mine și se scufundă în atmosfera orizontului, în locul în care suprafața rotunjită a planetei se furișează dincolo de curiozitatea privirii noastre.
Pentru câteva secunde mă încăpățânasem să vreau să înțeleg această șaradă; dar curând irezistibila Indiferență se abătu asupra mea și m-am trezit de îndată mai împovărat decât cei care își cărau în cârcă nimicitoarele lor Himere.
