”Oricine ai fi

 și indiferent de unde ai veni, ai crescut și ai dobândit alura actuală în grădina copilăriei tale. Altfel spus,orientarea ta în viață și în lumea din jur- cadrul tău psihogen- a fost stabilită deja înainte de a te maturiza suficient pentru a pleca de acasă fără supravegherea părintească.”A.S.A. Harrison, ”Soția tăcută ”pg 110

Când îi spun prietenei mele, doctorița,( la telefon) ce am  mai citit, eu mă entuziasmez, îi povestesc  despre exigențele umane, pe cât de naturale( unele), pe atât de complicate, despre spirit și vivacitate,despre voluptatea  descoperirii unei lumi  nevăzute,despre cât de  neînțeleasă este ființa umană,  ajung chiar   să-i spun despre  elevația spirituală, ea mă ascultă  preț de un minut/două, apoi, brusc mă aduce  în realitate :
ce ai învățat  tu din cartea asta?
te-a schimbat cu ceva?
 Pentru o clipă, mă bâlbâi, gândurile mele scormonesc   prin sutele de pagini ale romanului, pe care tocmai l-am dat gata, sunt pregătită să-i spun că , de fapt, suntem asemenea unor insulițe în marele ocean al vieții, ne separă întinderi de  valuri, definindu-ne, cumva,că oricât te-ai strădui, nu-l poți înțelege pe celălalt, poate, doar așa, în trecere, luând  proiecția lui  la nivelul sensibilității și înțelegerii tale.
 Tu ești tu! 
Cum să-ți schimbe  o carte  drumul?
Asta zic eu, poate că tu crezi altfel. 
Mai mult de jumătate din cartea despre care vorbesc, thrillerul psihologic al anului 2013,  mi-a plăcut mult .( am intrat în noul an  citind, până la  ziuă   eram pe la pagina 123)
Autoarea  este , de fapt era, pentru că  imediat după ce  i-a fost publicat romanul, s-a  stins , măcinată de o boală necruțătoare, artist și psiholog canadian, Susan Harrison, cunoscută  sub numele A.S. A. Harrison. 
Ea simte fisurile  ascunse ale ființei  umane, se știe pe sine, îl scormonește pe  celălalt, ajunge acolo unde alții nu văd  decât calea bătătorită  a vieții zilnice.
De aceea, personajele cărții sunt  firi complicate, fiecare  poartă în spate povara  unui trecut sinuos, întunecat.//
”Când Todd Gilbert intră într-o încăpere, ceilalți se ridică în picioare. Asta ar răspunde  ea , dacă ar întreba-o cineva  ce-i place  mai mult la el”.
Este cea mai  fascinantă  bucată de gând  prin care soția tăcută, Jodi  Gilbert, cum o știe lumea,  îl iubește  cu aceeași  ocrotită flacără și după  douăzeci de ani, de când sunt împreună.
Ca o paranteză- care femeie nu s-ar lăsa ispitită de  o asemenea prezență?
Jodi nu este o idealistă, crede în existența împreună a binelui și a răului, nu este certăreață și nu se lasă încolțită.
S-au cunoscut în niște circumstanțe cam aiurea:  mașinile( a ei  o camionetă rablagită  închiriată) li s-au ciocnit, din  neatențía șoferiței. Ca să „spele” dura confruntare, el a invitat-o  la un restaurant, s-au plăcut, iar mai apoi s-au mutat în casa veche,cumpărată de Todd cu mari eforturi financiare,  căreia, mai apoi, el, antreprenorul, i-a  creat personalitate, ce tablouri,   ce covoare și ce mobile ,prin fereastră, lacul și cerul se confundă  cu întunericul de catifea.
Viața  lor curge frumos, chiar prea frumos- cea mai așteptată parte a zilei este cina, el pregătește paharele de martini, ea gătește cu mare plăcere vită Wellington, el este foarte atent, aduce cadourile cele mai inspirate, ea se îmbracă bine,   amândoi par mereu tineri, martor  fericirii  le este  Freud,  așa l-a botezat ea, ca să-i amintească mereu de  facultate, un  golden retriver, cu blană aurie și mătăsoasă, tovarăș, pe rând, al fiecăruia.
Ea își iubește meseria, lucrează   cu jumătate de normă,  își  sfătuiește  clienții să pretindă mai mult  de la ei înșiși și să se  implice în asigurarea propriei lor stări de bine.
Cu timpul, portofoliul femeii-psiholog crește grație  firii ei prietenoase și feedbeckului pozitiv, transmis celor care o solicită. Un curs suplimentar la școala Adler îi deschide noi perspective, își alege mai atent  clienții,îi  refuză pe autodistructivi,  dirijându-i  spre alți  profesioniști.
Când  modestă, când autoironică, fără teama  zilei de mâine,  soția  tăcută , de fapt nu este  soție cu acte în regulă, cu toate insistențele lui de a se căsători, pentru că  nu-și dorește ceva  încorsetat în   acte, este bine așa cum este.
Tăcerea pare a fi  un  fel  de armă secretă,  tăcerea ascunde un  secret   care i-a   întunecat copilăria, ceva nerostit, petrecut într-o  noapte, ea avea șase ani, fratele  ei, doisprezece.
 Femeie  iubitoare, aparent  lipsită de patimi, sedusă de  viața   selectă pe care o duce, nu-și face niciodată griji, se plimbă,  face sport, arată splendid, la patruzeci și cinci  de ani, tenul, mersul,  alura ei sunt  ale unei tinere.
Brusc, echilibrul  cuplului  se fisurează:  Natasha, fiica celui mai bun prieten al lui Todd, pe care el  o știe de mică, iar Jodi  de când i-a murit mama, adică  de pe la doisprezece ani, „acțíonează direct asupra  părțíi primitive a creierului  lui„.
Jodi este un urcuș, Natasha este o cădere  de zece etaje.
Todd uită să privească în urmă, plonjează cu capul înainte într-o viață  afurisită: studenta  Natasha   urmează să  nască, vrea o nuntă  cu zece domnișoare de onoare, o casă nouă,  mulți, mereu tot mai mulți invitați.
Jodi nu  mai are loc în acest  peisaj.Ea are o inteligență practică admirabilă,  un înalt nivel de toleranță, nu se dezechilibrează rapid.Lumea e plină de oameni tulburați și, fără cei sănătoși care să ție frâiele, niciun cuplu nu ar fi în siguranță.
”-Mi-a fost dor  de tine, rostește el. Mi-a fost dor să vin acasă, mi-a fost dor să mă culc  în pat lângă tine, mi-a fost dor să mă trezesc dimineața lângă tine...și tot ce pot  spune este că trebuie  să fi fost  nebun  să cred  că aș putea renunța la tine„.
Lacrimile curg, lacrimile lui, lacrimile ei, hrănindu-le inimile chircite.
Neînsetat animal vânjos,Natasha soarbe viața prin toți porii, cu  toată vitalitatea. Va fi mamă. Vrea o situație  clară: flori, meniuri,  muzică, jurăminte, tort, mătuși, unchi, veri.
 Fără Jodi. 
Dean, tatăl ei, fost coleg de școală cu mirele, rămâne  total neclintit în decizia lui de a nu  participa la nuntă. Ar muri  , mai degrabă, decât să o vadă măritată cu unul de teapa lui Todd Gilbert.//
„Stimată Doamnă Brett, sunt avocatul  lui Todd Jeremy Gilbert, care - așa cum nu mă îndoiesc că  știțí- este unicul proprietar îndreptățitt  al  reședințéi existente la adresa  ..unde domiciliațí dumneavoastră în prezent....El vă cere să să părăsiți reședința în termen de  maximum 30 de zile...Conformarea dumneavoastră la această solicitare va evita o evacuare forțată..Cu sinceritate, Harold C.LeGroot, firma de avocatură..”//
Statutul de viitor  soț al unei femei înfometate de  tumult și  de bani îi  provoacă  antreprenorului, ale cărui afaceri cam șchioapătă,  frică, nu doar frica  de necunoscut,  trupul nu-l mai ascultă,  spaima că ar avea Sida îl copleșește, nervii îi  slăbesc, frecventează cârciumile, caută consolare  în locuri sordide.//
În vremea astea, Jodi  se prăbușește. Demonii   tenebrelor din copilărie  o  sfâșie.Studiile, competențele-i  profesionale  se reduc la un   abandon total, deși prin minte  i se mai strecoară gândul că” fiecare om trebuie să  ajungă la o înțelegere proprie a vieții și a sensului ei, neinfluențată de ceea ce a deprins de la înaintașii săi”. Singura care o bate la cap și o sună în fiecare zi este Alison, una dintre prietenele ei, grija ei este înduioșătoare.”Se însoară Todd cu fata aceea?...unicul lucru pe care trebuie să-l știm sigur e testamentul lui, atâta timp cât tu ești beneficiara.. dă-o-ncolo de lege..Renny e o comoară, spune Alison, o fi el soț detestabil, dar are o agendă beton. Și-mi este dator. Și, firește, nu-i strică un ban, în plus. 
Nu-ți face griji, o să-ți ceară un preț cinstit.”
Moartea lui Todd se întâmplă rapid”sunetul  îi explodează în urechea  stângă și fragmente  de sticlă îi împroașcă obrazul.
Timpul   atârnă suspendat..ce n-ar da  pentru  încă un minut, un singur minut banal lipit  într-o doară  la finalul  vieții lui.// 
Vinovăția se lipește de ea ca rochia aceea Dior mulată pe care o cumpărase anul trecut  la o licitație..Agentul așteaptă un răspuns din partea ei, dar Jodi nu spune nimic. reacția ei obișnuită când   e încolțită  sau terorizată e tăcerea. În  clipa  în care deschizi gura să te aperi, al lor ești.ți-au pus frâul. știe asta în mod  intuitiv, întotdeauna a știut-o.
O crede vinovată.
”Orice ai face, stai locului. Vei mai auzi de noi.”
Frică. Boala, aproape de moarte. //
-Atacatorii, repetase agentul, au fost doi. Au confirmat ceea ce noi știam deja.Că Dean Kovacs  i-a angajat  și i-a  plătit pentru asta.//
E ciudat cum știe viața să-ți ofere  daruri neașteptate.
Altfel spus, să-ți trăiești viața, ca și cum niște întâmplări  nu s-ar fi petrecut niciodată.
Uitarea nu este decât o obișnuință. Jodi a descoperit lucruri extraordinare despre ea, bunăoară acea abilitate de a închide ochii la ceea ce nu vrea să audă, să-și scoată din minte un lucru și  să nu se mai gândească niciodată, absolut niciodată la el.// 
Dacă o fi  să-i povestesc prietenei mele, doctorița, ce am învățat eu din cartea asta, i-aș spune că la sfârșit, eroina  nu mai este aceeași persoană de la  pagina  11, femeia de 45 de ani- o femeie tânără, frumoasă, instruită, elegantă, fericită   să-l aștepte pe Todd cu felurile lui preferate de mâncare în bucătăria spațioasă, prin a cărei fereastră lacul și cerul se uneau în albastrul  învăluitor al înserării. 
Inocența trăirilor nu mai poate fi recuperată niciodată.Experiența  trăită este concretă, are substanță. 
Răul a stat la pândă undeva, în culise, anticipând lovitura, cu puterea căderii unui  pietroi. 
Unele lucruri nu se iartă niciodată. 
Libertatea  ei este darul pe care  i l-a făcut Dumnezeu în care nu știe dacă  nu crede.
 „Recunoștința este  o bomboană tare, care  nu  i se dizolvă în  gură„.Cât despre căutarea  adevărului, A.S.A. Harrison zice că   este   bine ca unele  lucruri  să rămână neexaminate și că, dacă  găsești o  alternativă mai îngăduitoare, nu trebuie  să privești realitatea în față.//
 O fi  bine așa??

fără titlu

Sunt dimineți care tac. Altele se trezesc cu pumnii strânși. Până la durere. Cu obloane în locul pleoapelor. Aud. fără să vadă.

Sunt și dimineți altfel!

“ Am învățat că poți continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poți,
Am  învățat  că viața  îți poate  fi schimbată în câteva ore  de către oameni care nici nu te cunosc. Am învățat că  eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie
Indiferent de consecințe. Am învățat că  scrisul
-ca și vorbitul-
Poate liniști durerile sufletești. ”Octavian Paler

https://www.facebook.com/pages/Drumetia-catre-sectia-de-votare/300266423499999?sk=likes

Refugiații

Motto-”Cât de   puțin

Știi  despre mine!„

Să  dai  lumii  o  carte frumoasă  și   bună  este  un  privilegiu,  de care se  bucură  scriitorii  cu  har.

Să abordezi un subiect cunoscut de prea puțini  cititori,  fie ei  de modă  veche, fie tineri care au  tainele  computerului  în  sânge, este o  teribilă  încercare. Dacă  ai  talent  de fin și atent  observator-analist  al psihologiei  semenilor, în concordanță  cu  circumstanțele, dar și  credința  că  scrisul  tău  le va arată celorlalți”ceea   ce  gândești  tu  despre  gândurile  tale”și  voiești  cu  disperare să-ți  cunoști, mai  întâi, tu  propria-ți  poveste,  merită să  fii stăpân pe  sufletul  tău!

Merită   să-ți  lași  gândurile   să   curgă…nu  contează  ordinea întâmplărilor.//

Tocmai  am  terminat  de  citit   o  carte , pe  care ,cineva, poate chiar autorul ei, Edgar Șelaru, ( Mihai Vasilescu) vreme  de  peste  douăzeci  de ani  jurnalist la  radio BBC și  Europa Liberă, zice  că  n-ar trebui s-o  numești   roman.

 Da,  este  o carte  neobișnuită, o  construcție  epică amplă, desfășurată  pe mai  multe  planuri, când  paralele, când  intersectate, când  laolaltă, este,  așa  cum  o  văd eu, profesoara-cititoare, o confesiune ca o spirală  în ramă. ( încerc  o  explicitare a  ceea  ce mi-a  transmis  mie aceasta  interesantă lectură.(mărturisesc   că  am inventat terminologia  atribuită  conținutul  cărții)

Ceva din glasul ei  m-a  trimis la Herta Muller.

Pe  durata  lecturii, m-am simțit  un fel  de martor  invizibil, conectat  la poveștile  de  viață  ale  unui  grup   de  refugiați ,români, sârbi, maghiari:  Mihai, Dan, Sorin, Lev,  Vlajko, Jelko Peter, Mexicanu, Attila, Ana, Theo, adunați  de  soartă și  de  întâmplări, în  Austria, la Wallesee, în  pensiunea lui Mitzi, după  ce  autoritățile   lagărului  de  la  Traiskirchen i-au  mutat acolo  pe  câțiva iugoslavi ,  în  urma   unei   crunte  încăierări -Jelko a fost bătut rău la Traiskirchen de un albanez kosovar -Leul;  mai  apoi, la Wallsee, unde sârbul,Vlajko, îl bătea cu regularitate pe Jelko.

Unii dintre ei sunt  oameni  cu  principii serioase, cu  potențial  intelectual  deosebit,specialiști  remarcabili  în domeniile  lor  de activitate, animați  de splendide idealuri, alții  sunt   dornici  de împliniri  imediate-  bani, casă, mașină, excursii  în  locuri  exotice,confort  material...

Am citit  undeva  că emigrarea nu  este  pentru  oricine-  este o  adevărată artă  să  poți să vrei  și  să  ai  curajul  de a lua  viața  de  la capăt,altundeva, într-un  loc  necunoscut,  într-un anume   moment  al  vieții,   mai  ales dacă  ești ”cineva”...

Înving puțini , spun  psihologii,mai  întâi  cei  care   au   avut  succes  în țara   lor,  pentru   că  au  învățat  să  lupte,pentru  un  țel, apoi  aventurierii, pentru  că ,oriunde se duc, nu  se  au  decât  pe  ei, și  introvertiții,  oameni  cu o  mare forță  lăuntrică,  însoțiți  în  drumul  lor doar  de credința  în Dumnezeu,fără  ajutorul căruia  nu pot face nimic  bun...

Greu  de imaginat  că  într-o  poveste,  al  cărei  prezent- un an de evadare  în Austria, din România comunistă a  anului 1985-se  pot țese  atâtea teme.

Pensiunea  austriacă a lui Mitzi din Wallesee pare  un altfel  de Han al Ancuței noastre,unde,cândva,în vremuri uitate, drumeții cu  nume  de basm  poposeau doar   noaptea, mânați  de  treburile  lor,  care încotro,   spunându-și  poveștile   în jurul  focului,  în  vreme  ce sorbeau  vin  dulce din  căni  de lut   și  văpaia  din ochii Ancuței .

Alt  timp… călători   cu  multe și  diferite   visuri, cu  puține  bagaje,  înghesuite  în  câte o  geantă,  fiecare   cu  povestea lui,  devenită  mai  apoi  a  tuturor, pentru  că  după  ce  o ascultau, ea se  răstălmăcea, se interpreta, după    instrucția  și  educația  fiecăruia   dintre componenții   grupului...mai  puțín Dan,care  se  tot  ascunde în spatele  unor mereu  complicate  terorii despre  neam .limbă,civilizație.. .

Cultură,  politică, amor, femei, familie, securitate,fizică,  societate,relații, știință, dureroase   experiențe  personale  sau  familiale, istorie, situația din spitale și  din alte  instituții, conflicte   ”colegiale, neșansă și soartă   sunt  câteva dintre  temele discuțiilor membrilor grupului.

Deseori, firul  epic  este întrerupt  de multe  și  ample interpretări  filozofice, științifice, tehnice  și  analitice,  dominate de un  lirism profund  și  tandru,învăluit în candoare  sentimentală și   introspecție  psihologică,  pentru  că  personajul  principal, Mihai, este  el  însuși  un   tip  complex,  umanist  erudit, de  formație  științifică,  cu înaintări  prudente și  retrageri  neașteptate, altfel  un  tânăr părinte iubitor, soț  îndrăgostit,care se  postează, la  început, cumva, cu  modestie, în spatele  unei  femei  frumoase și  inteligente,  de la care, o  vreme  aștepta  întâiul  semnal, atât  în desfășurarea carierei, cât și  a vieții  de  cuplu.

”Refugiații-”  o carte   despre libertatea  spiritului  și  a conștiinței,o carte despre oameni, care nu  pot  fugi  de propriile umbre .

Milioane  de  oameni  au  trăit  sub dictatura comunistă, cei  mai   mulți nu  numai că au acceptat-o gemând, chiar i  s-au  supus..puțini   au  refuzat-o.

 Diferit.

Ei  au  fugit. Nu  s-au  refugiat.Ei  sunt  refugiații.
”Oamenii nu  fug doar fiindcă  o  duc  rău și  sunt  nefericiți . Fug fiindcă se văd condamnați  la nefericire pe veci, doctrinar, prin  decizie politică...”

Mihai  există, are   un trecut  în București-  și-a petrecut  copilăria  într-o  casă  frumoasă,înconjurat  de ființe  iubitoare, culte și  rafinate.

 Strada Speranței, numărul 13.

Visele  lui   de copil,     botezat  cu  numele  regelui,   au  ceva   din poveștile cu Peter  Pan. Jinduia  de pe atunci la   farmecul    grădinii Kensington, când  primea lecții   de  engleză  de la tanti  Gigi,  despre care însuși  scriitorul Saul Below  va  aminti în cartea lui”Iarna  Decanului„, dar  asta este  altă  poveste, pe   care o vei  afla  (  ca și   multe  altele)  dacă   vei   citi  cartea.

Ajuns prin  repartiție   ministerială la IRNE  Pitești,  tânărul  potențial  savant(  între  timp  va  primi  două  burse  de studiu, la Trieste  și  în Canada) trăiește ,  ca  mulți  specialiști   ai  acelor  ani  drama  înstrăinării de   soție  și  de copil . Viața lui  pornește  pe un  făgaș greu   de  stăpânit- navetă  zilnică din  garsoniera  lui Pitești , seri  plicticoase,  frig  în casă, alimente  la rație,   petreceri  ca-ntre colegi, o relație  amoroasă  încâlcită, promovarea  neașteptată  ca  director  tehnic  al institutului,  conflicte ideologice cu  persoane importante   din  conducerea  politică a județului și  câte alte probleme   pe care le poți  înțelege doar  citind   îndelunga  confesiune  a  personajului.

Există, dar nu  se  găsește,  este ca și  cum viața lui  ajunge  într-un  punct  mort, nu  știe ce vrea, dar nici  ceea ce  n-ar vrea, se simte , parcă, expulzat  din  propriul  suflet, îl  doare   viața,  face  ceea ce nu  vrea   să  facă .

Brusc,iese  din propriile margini, se revoltă.

 Și  fuge.

Mâini  invizibile  îi  țes,parcă,  destinul.

Un an  în  Austria lui 1985. 

”Adesea, oamenii au  nevoie  de multă   gândire pentru  a ajunge  la concluzii  corecte, iar -a  gândi  logic- nu e  întotdeauna   ușor..chiar  în  cazuri  foarte  simple e  posibil  să   nu  ajungem  la  concluzia    corectă,chiar  dacă avem toate premisele  pentru  asta”.

Zbucium,  incertitudini, speranțe, așteptare, credință, neizbutite  încercări   de a reface drumul  către  sufletul pierdut  al  soției, telefoane  interceptate, deseori  chiar  și  liniștea  doare, filozofie și logică, timpul  căpătă  apăsare de  plumb,o  geană  de lumină  se  zărește  undeva,zgomotul  vieții  aduce îngrijorări, mereu  mai  mari ,mai  adânci,  canadienii  il  refuză,  americanii,  de  asemenea...sună  sinistru  ”transport  final”, în care el  nu  este  inclus.

”Știu  că acum  trebuia  să  fiu  pedepsit. La  vremea  aceea totul  căpătase,pentru  mine,un aer de perfectă  normalitate. Dan a zis  odată  că e  uimitor cât de  repede  capătă  răul un aer  de  normalitate  pentru  atât  de  mulți  dintre noi, românii.”

Salvarea este întoarcerea  la ”cartea  omului ” său - ”creierele  sunt ,în esență,  mașini  de anticipare„. ..”cartea te-a ajutat  să  te  vindeci?..cine  știe?  hai  să zicem că  m-a ferit să  nu  mă  pierd  cu  totul„.//

”Ai  înțeles atunci  , aici,

Axiomatic Malevici,

Că  doar neantul e sublim.”

Trei  zile mai  târziu,singur, în liniștea asurzitoare a  camerei  lui   de refugiat, Mihai  primește adevăratul  drum  către libertate.”..numele  v-a  fost  adăugat la lista restrânsă a celor  luați  în considerare și  aș  dori  să știți că,la o  dată  viitoare, candidații  de pe lista restrânsă ar  putea  di  invitați  la un interviu„.//

Peter  Pan,Peter  Pan!

Mihai  era  chiar în  lumea  adevărată  a  visului  său  de  copil,  Londra,  grădina  Kensington!

”Orbită  ți-e palma 

De-atâta lumină.”

auzi, adesea, întrebarea

unde ți-ar plăcea să locuiești pentru tot restul vieții.

Cineva are un posibil răspuns.//

Pentru majoritatea oamenilor, sa fie fericiti inseamna sa aiba suficienti bani pentru a face ceea ce vor cu ei: sa aiba o casa frumoasa, mancare, haine scumpe, masina, vacante impresionante. Dar fericirea nu inseamna doar bani. Mai inseamna sa nu fii bolnav, sa-ti poti purta singur de grija, sa-i ai pe cei dragi alaturi sau sa ai oportunitati. Fie de educatie, fie de cariera, fie de antreprenoriat.

 Ce poate fi mai placut decat sa ai idei pe care sa le poti pune in practica, stiind ca, cu cat muncesti mai mult, cu atat vei avea mai mult de castigat.
State in care, de exemplu, poti sa-ti deschizi o afacere foarte simplu, in care nu ai multe taxe de platit si in care faci bani usor.
 Tarile au fost catalogate in functie de economie, antreprenoriat, educatie, sistem de sanatate, libertate personala si bunastarea locuitorilor.
 Iata mai jos topul tarilor in care locuitorii traiesc cel mai bine:

1. Norvegia
 

Are cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, respectiv 53.000 de dolari pe an si aloca cea mai mare suma, dupa SUA, sistemului de sanatate. Trei sferturi dintre norvegieni spun ca au incredere in ceilalti, 94% sunt incantati de frumusetea mediului inconjurator, iar 94% considera ca munca serioasa ii ajuta sa prospere in viata.

2. Danemarca

Costurile cele mai mici pentru un startup, sistem de educatie excelent, drepturi nelimitate. Danezii au incredere oarba in guvern si raporteaza nivelul de trai cel mai ridicat din lume.

3. Finlanda

Sistem de educatie si de sanatate foarte bune, multe libertati civile, guvern de incredere. Multitudinea de startup-uri, datorate costurilor foarte mici pentru deschiderea unei afaceri, creează putere economiei.

4. Australia

Australienii sunt multumiti de sistemul de educaie si de libertatile personale, ceea ce duce la o societate satisfacuta de nivelul de trai. Economia Australiei este puternica, iar locuitorii tarii au incredere deplina in cei care ii conduc.

5. Noua Zeelanda

 Cu un nivel al educatiei si al protectiei sociale foarte ridicat, neozeelandezii se ajuta reciproc si au inceredere unii in altii. Se afla printre primele tari din lume in ceea ce priveste libertatea personala. Peste 95% dintre locuitorii insulei sunt fascinati de frumusetea mediului inconjurator.

6. Suedia

Una dintre tarile in care oportunitatile de a dezvolta o afacere sunt dintre cele mai multe, costurile unui startup fiind foarte mici. Libertatiler civile sunt protejate, iar cetatenii au incredere in ceilalti.

7. Canada
 

Libertatea personala atinge cote maxime in Canada , iar imigrantii sunt bineveniti. Nivelul coruptiei este foarte scazut, nivelul de trai este excelent, canadienii fiind in permanenta gata sa ajute sau sa doneze bani pentru cei nevoiesi. Trei patrimi dintre cetateni considera ca orasul in care locuiesc este cel mai bun pentru a deschide o afacere.

8. Elvetia

Coruptia aproape inexistenta, nivelul de trai foarte ridicat si sistemul de educatie foarte bine pus la punct ii fac pe elvetieni sa aiba foarte mare incredere in guvernul lor. Institutiile financiare sunt, de asemenea, de incredere, cu un nivel al creditelor neperformante extrem de scazut, respectiv 0,5%. Cu toate acestea, locuitorii Elvetiei sustin ca nu exista un climat foarte bun pentru antreprenoriat.

9. Olanda
 

Olanda este perceputa ca tara libertatilor, aproape 90% dintre locuitori sustinand ca pot face ce vor si-si pot alege orice mod de viata doresc. Olandezii au foarte mare incredere in concetatenii lor si in cei care ii conduc.

10. Statele Unite
 

Aproape 90% dintre americani sunt multumiti de sistemul de sanatate, iar suma pe cap de locuitor cheltuita pentru sanatate este cea mai mare din lume. In Statele Unite este usor sa faci antreprenoriat, iar aproape 90% dintre americani spun ca poti trai bine daca muncesti mult.//
Tu ce alegi? 

lumina poate fi și ea o cortină,

ca și tenebrele.George Eliot, scriitoare victoriană, cu pseudonim bărbătesc
 
Cineva are un blog. Toți avem câte un blog, vei spune. Da..scriem, povestim, lăcrimăm, ne bucurăm,  ne mai și certăm, că așa este omul- cârcotaș.
Blogul despre care vorbesc este altfel. 
 CER ȘI PĂMÂNT ROMÂNESC.

Autorul  lui s-a gândit să recompună lumea.
 N-o fi chiar potrivit cuvântul, poate că nici gândul omului nu se va fi potrivind cu gândul meu. și ce dacă? eu spun ce cred.
De cele mai multe ori, îmi încep ziua răsfoind  această  carte a omenirii, adunată  ciclic   într-o fereastră, luminată  virtual-   victorii, pierderi,  poeți și  armate,  căderi, înălțări,  zidiri și documente, pictori celebri,  tratate de pace și de război, regizori și comandanți, răscoale, libertate, sindicate,  teatru,  arme, știință, magnați,  arma nucleară,  recorduri,  capitulări, tiparnițe, cărți,  alianțe,  genii, decrete,  descoperiri care au  ridicat omenirea, bucurii , tristeți,  mai bine, mai rău..
Lumea toată    adusă la timpul prezent.
Astăzi am  revăzut cu ochii minții fervoarea serbării de la Putna, entuziasmul tinerilor pe atunci- Eminescu, Xenopol, Slavici.  //
Și amintirea unei cărți celebre -Forsyte Saga, John Galsworthy, după care s-a turnat  unul dintre nu mai puțin celebrele filme ale lumii. Tare mult mi-aș  dori să-l revăd!
Știi ce m-a speriat?  uite, citește..

14 august 2003: Se sting  luminile în NE Americii. Și în Canada.Căderi  masive curent au provocat haos în estul Statelor Unite şi Canada, lovind oraşe mari, cum ar fi New York şi Ottawa. Aceasta este considerata  a fi  fi fost cea mai mare pană de curent din istoria Statelor Unite, ea  afectând  mai mult de 50 de milioane de oameni. Semafoarele s-au blocat, căile  ferate subterane au fost evacuate şi sute de mii de oameni au fost blocaţi în lifturi, în birouri şi apartamente. Zborurile avioanelor  în şase aeroporturi din zonele afectate au fost oprite pentru mai multe ore. Mii de navetişti nu au putut să ajungă acasă şi au petrecut noaptea dormind pe străzi. Toronto s-a cufundat în întuneric.// 

Omul se crede, parcă,  mai presus de sine. 

Știi ce spunea aseară cineva, undeva, într-o emisiune , în care toți țipau, nimeni  nu mai asculta de nimeni, în vreme  ce  li se împărțeau   laude sportivilor- mulți /puțini/  sârguincioși/puternici  sau cum or fi ..ei, bine, cineva a așteptat o clipă de tăcere și le-a spus celorlalți- cred că politicienii ăștia mari , care se încaieră  și nu se mai opresc, ar trebui să meargă toți , să  stea în genunchi în fața altarului  și  să li se citească Evanghelia.

 am uitat  să prețuim lumina?

 

o lume într-un poem

 Undeva, la celălalt capăt al lumii, în Canada,  iarna este mult mai aspră decât pe la noi. 

O știu de la Irina.

O vizitez des, chiar de mai multe ori pe zi.

  O însoțesc prin expoziții, mă plimb printre tablouri și sculpturi, merg la concerte, citesc poezii. În traduceri atât de firești, că simt atingerea fiecărei metafore!

Ieri, Irina a tradus din proza lui Baudelaire.

Proză?

Baudelaire nu putea scrie proză..

IRINA nu poate  lăsa vorbele să se adune doar în enunțuri.

Poeme  !

În mers rotund de gânduri!    Nevoia de a mărșălui!

Am văzut cu ochii minții lumea, lumea mea, a ta, lumea noastră mărșăluind..către ce?   Citește și vei afla!

 Cheia este la IRINA! 

http://frunzedeartar.blogspot.com/2011/02/nevoia-de-marsalui.html

 La ora asta, Canada doarme sub șuierul zăpezii. Lumea , cu ale ei..//

 Nevoia de a mărșălui  

Ne pregătim pentru furtuna de zăpadă care se anunță pe toate posturile de TV și radio- așteptăm o cădere de zăpadă de 20-30 de cm peste noapte. Nu știu de ce zăpada mă îmbie mai mult la proză decât la poezie, și ca urmare, ca să nu trec cu arme și bagaje în tabăra ficțiunii, m-am gândit să rămân undeva, într-o zona 'gri': poeme în proză.Traduc mai jos  poemul in proză "Fiecăruia himera lui" de Charles Baudelaire - special pentru Gina.
Iata aici un link spre -->cuprinsul unde pot fi găsite poemele în proză ale  lui Baudelaire. Si, să nu uit, o întrebare: ce poeme in proză sau texte/proză care după părerea dumneavoastră sunt poeme in proză de facto  vă plac? Fiecăruia himera lui,  de Charles Baudelaire  

Sub un cer imens și gri, pe o mare câmpie prăfuită, fără drum, fără iarbă, fără mărăcini, fără nici măcar o urzică, m-am întâlnit cu mai mulți care mergeau aduși de spate. Fiecare din ei purta în spate o imensă Himeră, tot atât de grea ca un sac de făină sau cărbune, sau ca echipamentul unui soldat roman.   Dar fiara monstruoasă nu era o greutate inertă; dimpotrivă, se încolăcea și își apăsa omul cu mușchi elastici și puternici; se agăța cu cele două gheare enorme de pieptul celui ce o purta; capul ei fabulos se înălța deasupra frunții insului respectiv ca o cască oribilă de luptător, menită să stârnească spaima în inamici. L-am întrebat pe unul din acești oameni unde mergea în felul ăsta. Mi-a răspuns că nu știe, nici el, nici ceilalți; dar că evident mergeau undeva, pentru că erau împinși de o nevoie nebună de a mărșălui.
Am observat un lucru ciudat : niciunul dintre acești călători nu părea enervat de bestia feroce supendată de gâtul sau și lipita de spatele-i; as fi zis ca ei o considerau ca făcând parte din ei înșiși. Fetele obosite și serioase nu dădeau semn de nici deznădejde; sub cupola melancolica a cerului, picioarele lor adâncite într-un sol la fel de dezolant ca și cerul, urmau cărarea; fizionomia lor era cea a unor oameni resemnați să spere mereu.
Și cortegiul trecu pe lângă mine și se scufundă în atmosfera orizontului, în locul în care suprafața rotunjită a planetei se furișează dincolo de curiozitatea privirii noastre.
Pentru câteva secunde mă încăpățânasem să vreau să înțeleg această șaradă; dar curând irezistibila Indiferență se abătu asupra mea și m-am trezit de îndată mai împovărat decât cei care își cărau în cârcă nimicitoarele lor Himere.