dramă la scenă deschisă

Am urmărit aseară o emisiune  lungă , încâlcită  și fără vreo șansă de a ajunge la  o concluzie- jurnaliști , oameni politici și domnul Sobaru.
Tema- drama zilei.
Ei, cei plătiți din banul public,  gâștele Capitoliului, țipau în cor, nimeni nu asculta (de) pe nimeni - ar fi o noutate să se asculte unii pe alții- umilindu-se  fără jenă.
Da, omul acela, căruia n-am fost pe fază să-i fotografiez mâinile, care mi-au furat lacrimi, dar  și un respect extraordinar, el , omul simplu, le-a dat lecții  tuturor!
 De morală, de civism, de profunzime, de înțelepciune. 
El știe de ce trăiește, pentru cine și pentru ce luptă cu armele lui.
Cu sufletul și credința  lui.
Și m-a mai impresionat ceva. 
Dacă nu l-ați urmărit, vă spun ce-am înțeles- el ar fi în stare să-și ceară scuze pentru gestul care l-ar fi costat viața, în iarnă, de o mie de ori guvernanților. 
Da, dar în ce condiții?
Dacă ar observa o îmbunătățire , nu neapărat, a calității vieții, o îmbunătățire a stilului de muncă al celor care ocupă scaunele cu spătarul cel mai înalt în demnitățile și dregătoriile țării.
Dacă ar descoperi acel licăr de omenie, de speranță, de șansă pentru pentru copiii lui, ai tăi, ai noștri.
Nu știu dacă persoanele  din jur  aveau timp să-l asculte și să-l înțeleagă, niște doamne râdeau cu gura până la urechi, la câte o vorbă aruncată aiurea de câte unul dintre domnii cu ceasuri scumpe,  de parcă erau acolo la o șuetă..
Să plângem ? 
Sau să râdem?
Nu știu de ce, mi-am amintit , pentru a nu știu câta oară de marele, inepuizabilul Caragiale.
p.s. dacă nu am dreptate, spune-mi!