În vacanța mare dintre clasele a IX-a și a X-a, am descoperit în biblioteca noastră sătească ”Jurnalul Annei Frank”. Lectura m-a tulburat profund. Nu știam, pe atunci mare lucru despre ororile războiului,
despre imensele drame ale unor oameni.
Anne, asemenea unei sonerii, m-a trezit din adolescența mea ghemuită între nenumărate întrebări. Mi-a creat, cumva, niște potecuțe, pe care umblam doar seara, după oboseala multor treburi pe care le aveam eu de făcut în timpul zilei.
Anne, asemenea unei sonerii, m-a trezit din adolescența mea ghemuită între nenumărate întrebări. Mi-a creat, cumva, niște potecuțe, pe care umblam doar seara, după oboseala multor treburi pe care le aveam eu de făcut în timpul zilei.
Dacă aș fi știut că biblioteca aceea care m-a format se va risipi în 1989, când adolescenta din acea vară frumoasă era , deja, mamă și, de niște ani, profesoară, zău, că n-aș mai restituit cartea. ( un prieten mi-a trimis-o în format electronic, așa că, dacă o vrei, pot să-ți fiu de ajutor)
Bibliotecara se numea Ana, era cu câțiva ani mai mare decât mine, purta cozi lungi, împletite strâns. Nu reușea să intre la ”Agronomie”, deși nu era deloc lipsită de energie. Ținea cărțile într-o ordine desăvârșită, o dată pe lună curăța dușumeaua cu motorină, probabil că fiind biblioteca într-o casă veche, mai apăreau rozătoare.Sau așa era ea, mână de fier.
Din clasa a X-a , am început să țin jurnal. Să-i încredințez lui tot ce nu voiam să vorbesc cu nimeni.
Seara, mă retrăgeam să fiu doar eu mine și-i povesteam. Nu aveam siguranță deplină. Au fost și peripeții, la internatul liceului, un băiat curios rău mi-a descoperit jurnalul, și-a primit, oricum, chelfăneala meritată.
O vreme, nu mai știu din ce motive, mi-am ieșit din mână.
Și iar am simțit, după niște ani, că vreau să mă spovedesc doar jurnalului. Caiete întregi de gânduri, de povești!
Doamne, cum fug anii!
Într-o bună zi, cineva a decis că și vieții de profesor trebuie să i se spună ”stop”. Teoretic, eram bine pregătită, citisem zeci de articole, de studii despre perioada aceea de după încetarea meseriei.
Când s-a întâmplat de-adevăratelea, crede-mă, a fost dramă.
Două persoane m-au ajutat mult: un prieten, cunoscător într-ale internetului, profesor universitar, și fiul meu cel mic, venit în vacanță, de la Toulouse..
Mi-am făcut blog.
Mi-am propus să scriu zilnic, fie chiar și prostioare, dar să scriu.
Și am scris!
Aveam mulți prieteni, ne adunam serile în jurul unei mese imaginare, vorbeam, vorbeam și ne desfătam ascultându-ne.
Lumea avansează, lucrurile se schimbă, de undeva din nu știu ce cotlon al unor minți ascuțite a apărut feisbucul. ( știu să scriu cum trebuie, dar, lasă, că nu este rău nici așa).
Alți prieteni, altfel de discuții, de la o vreme politica este mai ceva decât tsunami, vreau, nu vreau, mai zic și eu câte ceva, că doar nu trăiesc sub vreun clopot.
De ieri, m-am întors la caietul meu. Vreau să mă revigorez, să-mi aștern sufletul la drum spre viața vie.
Am , încă, timp să mă dezvolt!
Sunt îndrăgostită de tumultul vieții, nu sunt spectatoarea zilelor care trec.
Pot să-mi acord rolul principal într-un film real!
