În satul meu din lunca Argeșului, colindețele începeau după miezul nopții. Nu-mi amintesc de câte ori să fi mers, știu doar că, de cu seară, mama pregătea coșul . Parcă-i văd mâinile mereu neobosite adunând ,cu un fel de evlavie, colaci împletiți în casă, nuci, covrigi, gutui. În amețitor miros de tămâie.
Ningea blând, așezat, alb în vălătuci.
Între Cer și Pământ se amestecau toate ale vieții.
Satul își torcea poezia lui păstrată din cine știe ce timpuri.
Puțin după aceea, se revărsau zorii în cântec de cocoși, cete de copii tăiau gerul prin zăpada devenită albăstrie, în lumina felinarului pe care tata îl ridica, făcând cărare către poartă.
Frânturi de clipe, imagini prinse în rama eternă a timpului!
Au trecut anii, știu cât de bucuroși erau copiii mei în Seara de Ajun, să-și întâlnească prietenii și, mai apoi, adunați în grupuri, să meargă pe la casele profesorilor.
Seara se termina târziu!
În zvon de glasuri vesele, așteptând să vină Moșul!
Și nu a lipsit niciodată!
Cu fiecare an, numărul colindătorilor este tot mai mic.
Vin doar picii din bloc, însoțiți de mămici sau de bunici, sunt așa de frumoși, în inocenta lor zburdălnicie!
Și când larma se potolește, se așterne o liniște grea.
A mai fugit un an...deja.
Rămâne ceva învăluit în misterul zilei de mâine!
