picătura de timp, picătura de viață

De cu zori, în spuză

  cerc de foc, în lujeri de bozii uscați,

 adunați grijuliu de cu toamnă, trosnet  în scară spre cer,

 prin zorii iviți între pleoape grele de somn, 
perdeaua de alb, vișini, pruni și gutui, 
apă neîncepută în oala de lut,
mâna bunicii adună jarul în vatră
foc rupt de restul lumii,
colaci împletiți în noapte târzie,
rostuiți pe câteva scaune mici, rotunde și ele,
așezate în cerc tăinuit,
vecine tăcute, împărțind pilaf de post cu prune uscate, păstrate în podul de taină al casei.
Joimărița, zicea nașa Rada,sprijinită în bățul alb,noduros,

Joi Mari, spunea bunica.

Rebegite de frig, sufletele morților se adună la foc, își încălzesc degetele, li se luminează drumurile.
Se întorc pe la casele lor.
Laolaltă, morții și viii, vis și speranță, ieri, rătăcit în cotloane de suflet, azi, în lumină și flăcări, rugăciune și mit, vrajă în dimineața rece de joi.
În revărsat de zori, urcă la streșini, abia pe la Moși, în oale arse, primesc neuitarea.

în fiecare dimineață,

 dacă n-ai chef să te dai jos din pat, adu-ți aminte că nu ești(încă) printre cei bogați, care-și permit să doarmă cât vor, și o să vezi ce chef de muncă te apucă imediat. Bill Gates

p.s. ai altă rețétă?
oricum, și sâmbăta începe (tot cu ) dimineața.

oamenii sunt aici

pe pământ, spre binele semenilor lor. Deci, ori învață-i, ori rabdă-i. Marcus Aurelius

Se întâmplă , rareori, dar se întâmplă,  să am ceva  foarte important de făcut, presant chiar, și, cu toate astea, să tot amân.
Studentă fiind, în plină sesiune,  înconjurată de  cărți, notițe, fișe, caiete- o harababură  al cărei rost doar eu îl știam- ei, bine, tocmai atunci  mi se făcea somn. O colegă , eram la cămin, cinci fete într-o cămăruță, cu fața spre  oraș-  minune mare toamna!-Grațiela zicea: hai, fată, să înfigem  doar cinci minute cornu în pernă.
 La comandă,    lăsam  totul  vraiște  și  închideam ochii. Nu mai știu cine pe cine  trezea.
Era atât de faină odihna aceea - somn pe apucate!
 Astăzi am ceva important de rezolvat, nu pentru mine, este o promisiune, dar, vorba domnului Djuvara, ține-te de cuvânt! 
Gata, gata, am înțeles,  doar o clipă- uite , cu ochii închiși, am luat o carte de pe noptieră și am deschis-o la întâmplare.
 O pagină! O pagină și atât..
 Zice că  Mântuitorul și Sfântul Petru mergeau  dintr-o cetate într-alta, să-i învețe pe oameni răbdarea.
 Sfântul Petru obosise de tot, abia se mai putea mișca.
I se făcuse o foame , da ce foame..Mântuitorul îl tot îndemna: haide, Petre, haide,  că o să-ți arăt zidul marginii răbdării omenești.
 Vremea, tot mai rea, puterile tot mai puține.
Cade atunci, moartă, la picioarele lor, o pasăre.
 Atât de hămesit era Sfântul Petru, că vrea să o mănânce . 
Părintele său  îl privește, îi ia pasărea din mâna  înghețată de ger, și bate cu ea în  zidul  din fața lor.
 Pe loc se deschide o poartă.

Dincolo de ea-,livezi înflorite, păsări cântătoare, iarbă și miresme. 
O masă plină cu  toate bunătățile.
 Aș putea să spun sfârșitul povestioarei,  parcă  tot mai bine ar fi să-l  găsim împreună. Da?
Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca