cravate, insigne, trompete...

”Te slăvim , Românie, pământ părintesc!”

Să fi fost prima filă a abecedarului, să fi fost prima foaie a  cărții pentru clasa a doua?Nu mai știu.

 Doamna Ana purta coc, rochie neagră de stofă, în pliuri. Avea limba spartă, de rea, zicea tata, că și el tot de la ea învățase carte.

La început nu purtam uniformă, eram mândră tare de treningul  maro de bumbac, cred că nicio fată din sat nu avea, poate, cumva, Nina Dinu,tatăl ei era  funcționar, undeva la oraș,  făcuse apoi niște șmecherii prin registre și l-au închis.

Peste trening, purtam o rochiță roz de ”costelă”!
 Aurelia  avea și ea câteva rochițe frumoase, o invidiam pentru  sarafanul  pestriț din diftină, lucrat de sora ei mare, nănița, profesoară de lucru manual la Bacău...ce nume ciudat!

Prima uniformă a fost șorțul negru de satin, cu guler alb din pichet,  atunci am primit și cravata. Și insigna.

Să nu-mi spui că  în iarna aceea  cu nămeți cât casa, când talițu a săpat un tunel să ne vedem cu vecinii, să nu-mi spui că simțeai tu că lumea  ar putea să fie și altfel.. .

De ce  au dat năvală astăzi toate în mintea mea? de ce le văd atât de limpede? nu știu...

Cine  le  rostuiește pe toate?

fii nepăsător, ar spune poetul

motto: Căci nu din averi izvorăște virtutea, ci  din virtute izvorăsc și averi și toate celelalte bunuri omenești; pentru  unul singur  sau pentru o societate întreagă. Socrate.
Se zice că  sunt oameni care spun: am realizat în viață   tot ce mi-am  propus .
 Știi tu ce și-au propus ei?
  Sunt oameni, sigur i-ai văzut, care, de la  înălțimea turnului în care s-au cocoțat, îți permit să citești  vorbele lipite pe frunți:Vezi cât de sus am ajuns?
  Oricare ar fi diferențele, pe toți ne unește ceva- viața.

 Cu ale ei.

 Ca un teatru, cu o mereu (încă)  nejucată piesă..
Multe se întâmplă clipă de clipă aici, dincolo, aiurea. Poate știi, poate nu știi, afli, nu afli, lumea își duce veacul.

Pe la petrecerile lor, niște cetățeni minoritari poartă cravate împletite din aur- câteva kilograme bune. Și ca se știe bine câte karate face persoana, pe cravată se gravează , mare, numele. 

Mai greu ar fi  dacă și  femeile  ar purta respectivul accesoriu. Unele  dintre ele au  nume rare: Poliția, Ancheta,  Comisia...//
Un medic ginecolog a pretins unei  tinere femei , pentru o operație, 500 de lei.

 Până aici, aproape  nimic neobișnuit, spun asta, pentru că nu mai departe de sfârșitul lunii trecute mi-a fost dat să simt  pulsul vieții în spital. O  noapte și-o zi, câte experiențe..
Sfătuită cum să facă rost de bani, femeia și-a amanetat, pentru 400 de lei, lănțișorul de aur.

 N-a fost păsuită. 

În ochii doctorului  îngrijitor de vieți, cerceii completau suma negociată. Să fie perceperea realității o eroare, să devii, cumva, o  mică și neînsemnată piesă într-o întreagă mașinărie de a cărei funcționare să nu ai habar?

carpe diem!

Ar fi imposibil să nu-l recunosc- același costum bleumarin,  impecabil  călcat, cravată asortată, pantofi cam obosiți, bine lăcuiți.

Mersul și-a păstrat semeția.

Îl știu de mulți ani.

Înainte de 89, lucra într-un compartiment important de propagandă. Șefa lui, o tipă  din a cărei podoabă capilară,  zilnic scoasă ca din cutie, niciun fir de păr nu îndrăznea să se revolte , și el, tovarășul- domn, despre care vorbesc, erau spaima  tuturor profesorilor. 
Indiferent de performanțe profesionale, studii, grade didactice, stare civilă.

Când, prin cine știe ce surse, aflam că vin  în inspecție, uitam de lecții/elevi/statut/frig/căldură și  toți, fără vreo excepție, luam cârpe, mături, găleți și ferchezuiam  totul, până la ultimul   colțișor din  școală.

 Aveau o boală- nu suportau să găsească firicel de praf,  nici frunzele florilor de la ferestre nu scăpau de ochiul lor vigilent.

 De șefa lui nu mai știu nimic, am știut prea multe în acei ani, când abia terminasem facultatea și aveam aripi  larg deschise, brusc scurtate de prea desele  vizite ale unor tovarășe și tovarăși.

Imediat după  89, el a primit o catedră de biologie, mai avea ceva până la pensie, cred că a  beneficiat chiar niște ani buni și după.

Îl mai zăream pe la câte o ședință, îi cam pierise  glasul, apoi adunările  s-au rărit de tot.

Îl văd în cartier, el nu mă recunoaște sau , treaba lui, oricum, nu poartă ochelari.

În  „Săptămâna Patimilor„,  s-a întâmplat să ajung în spatele lui  într-un magazin alimentar. Era cu doamna, o femeie firavă, supusă mi s-a părut, chiar prea supusă. Femeia  privea absentă  rafturile.

El a arătat cu degetul  către două bucăți micuțe  de carne.

Vânzătoarea le-a cântărit, a spus prețul pentru fiecare.

Fără să-și fi consultat consoarta, dumnealui, după ce  și- a tot numărat banii  orânduiți pe categorii,  într-un portofel negru, s-a întors  către vânzătoarea, care îl privea de sus și i-a șoptit– asta este , am auzit, fără să trag cu urechea- pot să trec mai spre seară?//

Astăzi, printre stropii deși ai  ploii zvăpăiate de mai, i-am zărit pantofii- atinși de noroi-și fulgarinul de pe vremuri.

Șapcă gri, trasă pe ochi.

Este doi mai.

 Cândva  sărbătoream  Ziua tineretului.

p.s.  n-am făcut o bruscă pasiune pentru maximele latinești, sunt,  însă,  unele  întâmplări, care   mă duc cu gândul  că , de multe ori, clipa ar trebui  prețuită  mult mai  mult .

Și nu ne dăm seama.

 Ce zici?