Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume...”
John Taylor Gatto, profesor american, scriitor, născut în 1935
Mă tem că nu vei avea timp să citești tot. Încearcă, fie doar partea asta, totuși:
„În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș...”
De la o glumă cu un prieten pe seama cunoștințelor despre cum să nu mai pierzi timp și energie în bucătărie,gândul mi-a fugit la notele din clasa I și la creionul în două culori cu care doamna Ana Tănăsescu, învățătoarea mea, picta frumos în colțul din stânga al caietului de teme ”Foarte bine” „Bine” ”Binișor„. Niciodată nu am primit „Rău”.
Poate că și tu îl vei fi văzut vreodată în viață; jumătate era roșu, jumătate albastru. Roșu, pentru primele două calificative, albastru pentru celelalte.
Nu mi-a fost deloc greu să-mi amintesc emoția cu care pândeam mâna doamnei, răsucind creionul, până în clipa în care stabilea cât merită munca mea de-o pagină.
Doar în clasa I am avut note până la 5, adică după sistemul „ex sovietic„, cum mi-a adus aminte un prieten.
Nu știu să-mi fi explicat vreodată cineva, părinții sau profesorii, de ce trebuie să merg la școală, de ce trebuie să învăț.
Într-o vreme, m-am numărat printre premianți, chiar în frunte, niciodată în partea cealaltă a listei.
Am iubit școala! Nimeni nu poate să mă contrazică. Pentru aceea, de aceea, mi-am crescut copiii și elevii în același spirit.
Aseară am citit, cam în fugă, un material serios, în care se arată cât de rea este școala zilelor noastre, care va fi făcând instrucție, nicidecum educație.
Când și, mai ales, de ce să se fi stins bucuria luminării prin școală?
Ca să fiu mai sigură că nu-mi scapă ceva , ori că nu voi fi înțeles greșit, de dimineață, am recitit. Dacă vrei, dacă te interesează tema asta, a felului în care se explică dispariția bucuriei de a merge la școală, citește aici:
