biblioteca de suflet

M-am revăzut cu niște  rude. Discuții, una , alta,  ce mai face x? ce mai știi de Y?

Și iute așa, am ajuns cu vorba la vecinii noștri din copilărie.

Nu le-a venit să creadă câte îmi amintesc  despre ei.

Am răsfoit pe aici . Am găsit povestea. Spusă  cu ceva timp în urmă , cu toată dragostea!

fără ghilimele
Tot mai des, în împrejurări cam nepotrivite, aud cine nu are bătrâni să-și cumpere.
Mi-au venit în minte.
Pentru că erau buni și frumoși. Nu  voiau să aflu că  lumea se împarte în tineri și bătrâni.
Erau ei.
Atât.

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina. Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere.Tușa Vasilina îl purta numai în alb- era singurul pe care îl țin minte îmbrăcat așa. Pânza ,  din care  fuseseră croiți  atât pantalonii, peste care purta o curea neagră, cât și cămașa, era țesută în casă.  Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească și să se facă moale.
Toată ziua , el împletea mături, mici, pentru periat hainele, mari, pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.Se dusese vestea despre meșteșugul  lui , așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet.
 Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau și abia așteptam să le ascult. Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Mos Niculaie era meșter- potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi- în forma de T.  Vara  de aducea câte un coș cu prune mari și gustoase, pere galbene și moi. îngrijea cu mare dragoste  gradina boierească.
Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea  rana cate vreunui cireș bătrân sau rotunjea coroana altuia mai  tânăr.
Eu îl ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara,  îmi da voie să ascult, la radioul lui cu galenă , teatru radiofonic pentru copii. Am ascultat prima oara- mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic Peer Gynt.
Într-o seară, tușa  Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie. Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă . Se auzeau   niște sunete minunate. Am ascultat la gramofonul lor voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povești: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța. 
Își împletea părul în coc. 
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan).
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat în casă, pe pânză de etamină..
Domnu' Ionel purta halat de casa. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?//
cine sunt vecinii tăi, știi?