cozonac cu ouă roșii!

De sub broboada ei albastră  aruncată pe umerii-i scăldați în rouă, noaptea se  topea într-o dimineață vioaie. Printre pâlpâiri de luminițe adăpostite în căușul palmelor, toată suflarea satului se întorcea de la Înviere: bărbați și femei, tineri și vârstnici, valuri cuminți, în revărsări vorbitoare, pe la porți, în urări sincere: Cristos a înviat! Adevărat a înviat!

Ne spălam pe față cu apa în care mama ne pusese câte un ou roșu, să fim mereu sănătoși, cu obraji rumeni, cu mintea limpede, cum e apa.

Cum să uit  hainele noi, cu mirosul lor pe care niciun parfum, oricât de  special ar fi, nu-l poate înlocui? rochie înflorată sau fustă plisată, pantofi cu baretă, ori sandale împletite, toate cumpărate de la București, răspunzător era tata, mâna mamei le păstra ascunse, ca nu care cumva să le îmbrac până  în ziua de Paște, cât de mare mi-ar fi fost rugămintea...

Fiecare își intra în atribuții: eu și fratele meu, mereu bosumflat că hainele mele sunt mai frumoase decât ale lui, așteptam cuminți   până când mama închina cu flacăra sfințită  toate ușile, iar  tata să  pună  la fiecare intrare și sus pe stâlpul porții felii mari de iarbă crudă, tăiate din livadă, să ne fie anul cu noroc. Mama împărțea pe la vecini colaci, cozonac,ouă roșii, câte un pahar de vin. Într-o mână ducea mereu o bâlcă de lapte, plăcerea ei!

Se auzea mers de căruțé, soseau rude  din satele vecine: Ziduri, Potlogi,Corbii Ciungi. Salbe de clopoței, funde mari, roșii la căpestrele cailor, pe speteaza  leagănelor, cuverturi și macaturi, lucrate la război, coșuri pline cu de toate se înghesuiau în verandă.

  Și când, mândru, soarele se ridicase, ne  așezam laolaltă în curte, la masă: nași, unchi și mătuși, cumnați și  cumetre,verișori de toate vârstele, bunicii erau doar cu numele...

 Cozonac cu ouă roșii!

Toate sunt departe, atât de aproape!

Mi-e dor de acel ceva, duios ca o adiere, prinsă undeva, în adânc de  suflet!

Nu  știu să fi auzit atunci vorbindu-se despre bogăție, de sărăcie, nici atât...dincolo de pragul casei lui, fiecare își ducea altfel, poate, viața.
 Pe atunci, pământul trăia, iar oamenii trăiau și ei de pe urma lui.
 Eu trăiam larma dulce a satului, sărbătoarea, clipa. 
Zăvoiul, lunca și Argeșul  încingeau  cu bunătate un colț de lume, de care astăzi îmi este tare, tare dor!

15 septembrie

motto:
~Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: "Când mai poftiţi pe la noi?" Abia târziu de tot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.~~
Ion Minulescu ”Corigent la limba română„ (1929)//

Dor  de  toamna din vis , cu  fără de număr adolescențí  laolaltă!
 

Foșnitori  arbori, încă semeți,  fremătându-și  bănuții  de frunze în soarele  cald al amiezii de toamnă cuminte,  gara, în haina ei peticită, cu dale  ciobite, braț suspendat  între un ieri  rătăcit   printre zile și seri cu emoții albastre, trecători încolo  și-ncoace...
Oricât  de neînsemnat pentru  unii, Titu, provincial orășel prăfuit, cu străzile  înguste, spălate în pripă de  ploi  și  de vreme, pentru  mine,  păstrează  în buzunaru-i ascuns ceva din emoția bălaielor trecute   toamne, cu miros de gutui și de struguri zemoși, când luni, de  cu  zori,  traversam  pasarela,  în drum spre cămin, cărând geamantanul înțesat,  în vacanță, cu speranțe, caiete și  visuri.

Prelungesc  cât  se poate drumul  pe aleea, bătută de pași  mereu  înainte,  un câine somnoros  stă  de pază în ușa  înnoitei  clădiri,  mă privește  pe sub leneșa-i  pleoapă,așteaptă și el, mititelul,pesemne,  să  vină iar  larma  la   școală.

Ferestre schimbate, amintiri în poeme cu teze și lecții în chei  fără lacăt, puse în  cui  după un an  cu  de   toate.//

Mi-am oferit un epilog  de   vacanță!

Ceva nenumit  m-a   îndemnat  să-mi revăd școlile dragi ,și drumul, și casa,și satul,  să caut cu sufletul acel ceva,   mereu  proaspăt, tăinuit  printre  cute de suflet !

 Două zile, ( mai) pline,mai frumoase decât săptămâni și luni, laolaltă!
  Rude  și   locuri, întrebări  și  răspunsuri, mereu alte gânduri , nostalgii și  proiecte...//

De dimineață, trecând  către gară,  pe  aceeași  bătrână alee,  umbrită de nuci,  am iscodit cu emoții,  în taină,  zvonul de glasuri, mersul  în  grup  sau  de  mâna   cuiva,  bucuria ușor  speriată a  primei zile de  școală./

Ce gust fără  seamăn   are cafeaua, savurată încet,  fără griji..

Cu  gene  vopsite  și  fuste mulate, trec stoluri de  fete,întâi pe la bar, delicate  parfumuri, flori  de import, prea puține  emoții...

La  celălalt  capăt  de fir( nevăzut), Cocuța,  colega  mea de  liceu,   mă întreabă  ce a mai rămas  din  Titu  de ieri, răspund  surâzând - doar dorul  păstrat  în  roua  de  lacrimi și  drag  pentru mereu nestatornica, fugară clipită, ce pleacă  și  vine, 

nălucă ispită...

(în ) capitalism

 Familia avea rosturi precise, bine știute de toate rudele. De sărbători,  neamurile se adunau, pe rând ,  nu doar la bunici.Telefoanele se auzeau  doar prin primării, oricum , lumea  nu avea habar la ce folosesc, distanțele între sate nu erau chiar de neluat în seamă, funcționa totuși  ceva special care făcea  ca noi toți, de la mic la mare, să petrecem împreună.//
Revelionul era altceva- părinții mei se distrau împreună cu alte familii de aceeași vârstă la Căminul cultural.
Fiecare își aducea de acasă tot ce pregătise din porcul tăiat înainte de Crăciun, vin, din mica  podgorie proprie, cozonac pe întrecute! Muzica era  responsabilitatea primarului.Taraful de la Obislav.
Mama își răsucea părul cu drotul. Peste rochia de stofă, neapărat ilicul de catifea cu mărgele.
Cizmele tatei, oglindă, nu alta!  Pălărie neagră de fetru!
Dormeam iepurește, la întoarcere, mama trebuia să-mi povestească  tot, cu lux de amănunte.

Am rămas cu ideea petrecerii revelionului în afara casei, într-un loc unde lumea se distrează. Nu las lucrurile pe ultima sută de metri, în speranța că doar așa pot evita îmbulzeala , dar și pentru că vreau ca totul să fie frumos.
În  2010, am ales un restaurant situat în mijlocul pădurii,  mă gândeam că o să ningă, peisaj de poveste, lumea  întâmpinând  anul nou  la lumina lunii.
Împărțit în- nu-știu - câte compartimente: sala  ovală,  sala verde, sala vânătorilor, sala trofeelor, sala regală etc, cu chiu cu vai, patinând printr-o curte întunecată, am ajuns la locurile noastre..n-a fost să fie  ce credeam, viața merge mai departe.
În 2011,  reclame la tot pasul, care mai de carte mai îmbietoare. Am ales un local în care  o văzusem mireasă pe fiica unei colege, preț piperat, obrazul subțire cu cheltuială se ține. Am văzut și masa,  situare perfectă, departe de bubuiturile boxelor. Asta, la începutul lui decembrie.
Socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă, altă masă, alte locuri, în față un stâlp mare, cenușiu, patroana, în rochia ei cu trenă lungă de culoarea  vântului, vorba cuiva, are niște explicații halucinante, orele trec,  bubuituri   să ne spargă timpanele,  a venit și pepe, proaspăt divorțat, cucoanele erau în extaz, numai iubirea, doar iubirea, o doamnă cu părul  galben până în brâu cântă pe la mese, domnii îi pun bani, care pe unde găsește loc, a venit dimineața, am  privit partea plină a paharului, că  nu trebuie să intri  în noul an cu inima  neagră..
Decembrie 2012- local central,  petrecusem   câteva mărțișoare cu  toate colegele de cancelarie. 250  de lei/ persoană, bucate alese, băuturi( 80 de lei), măi,  să fie, până dimineața, ăștia  vor să fie toată lumea  lată. Masă rotundă, patru persoane, lângă fereastră, o să vedem  jocul de artificii,  fără să ieșim în stradă, cer o chitanță și bine am făcut, că   doamnei  de la calculatorul mult prea obosit de atâtea promisiuni nu-i trecuse prin minte că în schimbul unei sume normal este să eliberezi  un bon, ceva.
Soșește seara mult așteptată, la garderobă aflăm că  masa este dreptunghiulară,  opt persoane, imediat  după ușă. 

Înghesuială mare  pe mese, sticle și bidonele, înghesuială și mai apoi la dans,  boxele, o nebunie, momente mult prea triste cu un  fost actor de la revistă, doamne, ce face omul pentru un ban..
Într-o pauză, aflu de la una dintre doamnele de la masă că patru dintre noi am plătit biletul cu 250 de  lei, ceilalți patru cu 200 de lei. Nu sunt eu prea curajoasă, dar nu suport  păcăleala așa, pe față, îl abordez pe patron, nu se scuză, cum nu s-a scuzat nici că și-a permis să schimbe locurile,  promite  restul pe care ni-l datorează. Vremea trece, îl abordează și  soțul celeilalte doamne, în sfârșit, la prima oră din 2013  am  găsit sub paharul de șampanie 100 de lei. Tot este bine, spune cineva, i-ați primit, nu i-ați dat..păi da, îmi zic, așa pentru mine.
N-aș fi povestit  pățaniile ultimelor revelioane, dacă n-aș fi văzut aseară  cum , vrând/nevrând, șase sute de olteni  au devenit bucătari, deși veniseră într-un restaurant să petreacă.

Pentru cine nu știe, aflați că oamenilor li s-a dat mâncare stricată, în schimbul  a câte 200 de lei..
 Sigur că soluția invadării  cămării , spart farfurii și pahare  capătă gust de  mahala, dar mă întreb și eu ca tot omul: oare domnii ăștia îmbogățiți,  doar ei știu cum,  cred că toți  care le trec pragul  și  scot din buzunar cât li se cere pentru a petrece  acolo cea mai frumoasă  noapte din  an  sunt cei mai fraieri  de pe lume?
 Cine mai face ordine?
p.s.  să nu crezi că  sunt indiscretă dacă te întreb cum a fost  revelionul tău..

și niște  legende- 
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2011/01/printre-povesti.html

biblioteca de suflet

M-am revăzut cu niște  rude. Discuții, una , alta,  ce mai face x? ce mai știi de Y?

Și iute așa, am ajuns cu vorba la vecinii noștri din copilărie.

Nu le-a venit să creadă câte îmi amintesc  despre ei.

Am răsfoit pe aici . Am găsit povestea. Spusă  cu ceva timp în urmă , cu toată dragostea!

fără ghilimele
Tot mai des, în împrejurări cam nepotrivite, aud cine nu are bătrâni să-și cumpere.
Mi-au venit în minte.
Pentru că erau buni și frumoși. Nu  voiau să aflu că  lumea se împarte în tineri și bătrâni.
Erau ei.
Atât.

Le spuneam simplu: moș Andrei și tușa Vasilina. Nu ne erau rude . Erau vecini. Locuiau peste drum de casa noastră.
Moș Andrei era nevăzător din naștere.Tușa Vasilina îl purta numai în alb- era singurul pe care îl țin minte îmbrăcat așa. Pânza ,  din care  fuseseră croiți  atât pantalonii, peste care purta o curea neagră, cât și cămașa, era țesută în casă.  Din cânepă toarsă subțire și ținută în leșie, să se înălbească și să se facă moale.
Toată ziua , el împletea mături, mici, pentru periat hainele, mari, pentru casă . Făcea și mături din nuiele , pentru curte. Lucra fără să vorbească.Se dusese vestea despre meșteșugul  lui , așa că măturile aveau mare căutare.
Seara cânta la clarinet.
 Nu știu cine i-l cumpărase. Știu doar că sunetele , când triste, când vioaie, mă încântau și abia așteptam să le ascult. Am adormit de multe ori, acolo, în căsuța lor, cu ferestre de înălțimea clarinetului, în timp ce ai casei mă tot căutau.

Mos Niculaie era meșter- potcovea caii tuturor sătenilor, repara o sapă, punea spițe unei biciclete sau încuietori la porți. Altoia pomi- în forma de T.  Vara  de aducea câte un coș cu prune mari și gustoase, pere galbene și moi. îngrijea cu mare dragoste  gradina boierească.
Nu înțelegeam pe atunci de ce i se spunea boierească, am aflat mai târziu. Era o livadă mare cu mulți cireși. Îl însoțeam , de multe ori , când oblojea  rana cate vreunui cireș bătrân sau rotunjea coroana altuia mai  tânăr.
Eu îl ajutam cum puteam, pentru că miercuri seara,  îmi da voie să ascult, la radioul lui cu galenă , teatru radiofonic pentru copii. Am ascultat prima oara- mai apoi a cumpărat și tatăl meu un aparat mic Peer Gynt.
Într-o seară, tușa  Dumitra m-a chemat pe la ei. Am intrat tustrei în odaie. Dintr-o cutie mare, moș Niculaie a scos o mașinărie cu pâlnie , a învârtit o manivelă . Se auzeau   niște sunete minunate. Am ascultat la gramofonul lor voci despre care aveam să aflu mai târziu multe povești: Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu.

În capătul uliței,  două gospodării mai departe de  noi, era o casă mare, cu ferestre luminoase, din care râdeau, în toate anotimpurile, garoafe roșii, de ghiveci. Le îngrijea cu drag  coana Vetuța. 
Își împletea părul în coc. 
Îmi plăceau papucii ei ușori de catifea.
Domnul Ionel lipsise o vreme, se vorbea în șoaptă despre asta-fusese la canal. Fratele lui trăia în Bărăgan).
În casa lor am văzut prima bibliotecă adevărată. Mi-au împrumutat multe cărți. Câte una. O înveleam într-o foaie de ziar , nu îndoiam foile . Când îmi întrerupeam lectura, puneam un semn , lucrat în casă, pe pânză de etamină..
Domnu' Ionel purta halat de casa. Avea mustață și păr lung, argintiu, pe care îl pieptăna uitându-se în oglinda mare de lângă bibliotecă.
Când nu duceam cartea la timp, ma privea aspru și ridica amenințător un deget. Dumnealui mi-a spus primele cuvinte în limba franceză și în germană. Din când în când, îmi cerea caietele de teme, se uita , dar nu spunea prea multe vorbe. Înțelegeam că nu sunt greșeli.
Odată, când a venit vremea sa dau examen de admitere la liceu, i-a spus tatălui meu , care se cam împotrivea, din cauza banilor, că greșește mult dacă nu mă ajută.

Cum aș putea uita vreodată ființele acelea minunate, care mi-au dat- fără să le cer- atât de mult din frumusețea sufletului lor de OAMENI?//
cine sunt vecinii tăi, știi?

când este vorba

despre bani,  toată lumea are aceeași religie. Voltaire


Te-ai gândit vreodată, cum ar fi să te trezești  dimineața  și să auzi  s-au schimbat banii...

Era vară, cred.
 Eram în clasa I.//

Măicuța- bunica a doua dinspre tata-  mă iubea ca pe copilul ei , eu o iubeam cum poate iubi un copil mâna ocrotitoare și vorba cea mai dulce.

Bunicul era mare iubăreț.

 Bunica știa. Nu putea să schimbe nimic.

Îndura, așa zicea mama.

N-au avut copii, l-au înfiat pe tata, de la fratele mare al bunicului.
Măicuța fusese  bogată și cochetă.

Mă lua cu ea în vizită la rude  și la nunți.

   Duminica, după prânz, scotea cheia  dintr-un loc pe care îl știam doar noi două, descuia ușa camerei de la drum și intram. 
Întâi mă îmbrăca pe mine. Și-mi împletea cozile.
 Așteptam cuminte  pe un  pat lat, acoperit cu  macat roșu de lână și mă uitam la ea. Din părul  alb și rar își prindea în câteva agrafe  moi cocul.   
Urma un întreg ritual.
 Nu scoteam o vorbă.
 Mai întâi, își punea un bariș alb de marchizet, cusut cu mătase  albastră. Apoi  un fișiu negru de dantelă, cu scânteioare roșii de catifea.

Nu se vedea nici fir de păr. 
Pe obraz își da cu foiță.  Îmbrăca fusta ei neagră, pufoasă, lungă   până către călcâie . Ultima era bluza de dantelă.

Se privea de câteva ori în oglindă, îmi aranja  fundele bogate din cozi, încuia ușa, lăsa cheia la locul știut  și plecam amândouă.

 Când eram mai mică, mă ducea în spate.  Nu-i păsa ce spuneau alții. Eu contam.

Într-o zi, măicuța  n-a mai fost- tocmai începeam școala.//

Către vară, talițu  m-a dus în camera de la drum. Din lada  verde, înflorită,  pe care n-o mai văzusesm  de luni bune, a scos un brîu frumos,  roșu,  cusut cu  trandafiri.

Ai văzut vreodată un  brâu?  lung cam de  un metru și ceva, lat  cam cât două  palme bărbăteaști,  căpușit. Foșnea.

Talițu l-a descusut cu grijă, apoi l-a scuturat. Zburau din el  hârtii  noi,  colorate,  toate de aceeași mărime.

Bunicul  le-a privit lung, nu le-a numărat, nu le-a adunat, și-a pus capul  în palme și a început să plângă. Ca un copil. Cum plângeam eu  când  mă certa mama.

Bunica îl pedepsise- vânduse, cu mulți ani  înainte,  tot pământul ei  primit ca zestre.  În perioada în care  auzise ea că vine stabilizarea. 
Banii se schimbaseră când măicuța  era , încă,  sănătoasă.
 Aveam să înțeleg foarte târziu, nu mai știu cine din familie mi-a explicat- măicuța i-a plătit , cum a știut ea, infidelitățile.

Peste un an, venea întovărășirea.//

Astăzi, când cineva mi-a trimis
http://www.scribd.com/doc/49452738/Bancnote-Romanesti-de-Altadata


mi-am amintit  de brâul roșu. 
Și de  camera de la drum.

Cât  și ce înseamnă, de fapt, banii?

”crede și nu cerceta!„

Cineva spune  că a te gândi prea mult la faptul că unul face rău  înseamnă, de fapt, a gândi, până la urmă, ca el. 
Te poți debarasa, implicându-te într-un proiect pozitiv, că degeaba îl judeci, dacă  el nu se schimbă, judecata ta nu schimbă judecata lui.

O fi așa, nu zic nu, dar nu pot să nu-mi pun întrebări, Dumnezeu nu vrea ființe  teleghidate, vrea spirite libere, nu?

Credința este ceva special, personal. Rareori îmi permit să discut subiectul.//

Nu-i prea poți ghici vârsta, poate că nici nu contează,  cântă extraordinar!
Îi asculți nu doar cuvintele și modulațiile vocii,  simți vibrația  aceea lăuntrică, pe care doar în stări deosebite o trăiești.

De asta am ales, ca în ultimii trei ani să  ascult prohodul și slujba din Vinerea Mare în biserica pe care o păstorește.

Nepotul meu, polițist în oraș, mă ascultă, nu mă contrazice, dar...

A doua zi, lumea vine la spovedanie,toate vârstele, de la tineri cu freze țepoase și domnișoare fardate strident la primul ceas al dimineții, până la domni venerabili, sprijinindu-și anii în baston.

Omul se așază în genunchi, i se pune patrafirul în cap, răspunde la cele patru-cinci întrebări și, la sfârșit, lasă, recunoscător,  pe masa  încăpătoare de alături, bancnota.

Grămăjoara de  cinci  și zece lei tot crește.  Ușa bisericii rămâne deschisă până la orele unsprezece, lumea vine, prea multe păcate..//

Mi-am serbat onomastica, așa cum  stă scris  la carte,ieri, la țară, iarbă verde, flori, păsări, olecuță de vânt, dar și mult soare, aer curat, departe de lumea dezlănțuită a orașului,  rude, câțiva cunoscuți.

Pentru că ne vedem rar, cât se pregătește grătarul, povestim.

Vecinul nostru, până ieri- alaltăieri director de școală, persoană  respectată în comunitate, membru în comitetul bisericii, a asistat la slujba închinată Sfântului Gheorghe.

La sfârșit, preotul a anunțat că va ciocni câte un ou roșu cu fiecare  enoriaș,  cam vreo șaizeci la număr.
În spatele dumnealui venea un băiat cu un coș împletit.

Minune mare!

Oul popii a fost cel mai tare, i-a bătut pe toți!

Un sătean,  nemulțumit că a pierdut, deși avea un ou de bibilică, a cerut să vadă și el oul norocos.

Încercarea o știe fiecare, așa-i?  l-a  atins de un dinte.

Ați ghicit?

Și eu.

Da, oul era de lemn..și nu s-a sfiit, deloc, Sfinția Sa.
Părintele de la Rohia, Nicolae Steinhardt spunea:

 Credința  este încrederea în Domnul, deși lumea este rea,  în ciuda nedreptății, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

 p.s tu ce zici?

altfel

total interzis persoanelor  care nu au umor. Grav bolnav fiind, un bărbat  este dus la spital. De ore bune, rudele  așteaptă  pe hol. În sfârșit, apare un medic obosit, foarte abătut. Îmi pare rău,  că trebuie sa vă dau o veste proastă, spune el, privind fețele îngrijorate -singura speranță pentru  ruda dumnevoastră este transplantul de creier. Este, încă, experimental, riscant  chiar..  din punct de vedere economic- întru totul pe seama dumneavoastră.   Rudele au primit vestea, total bulversate. . Își revine cel mai puternic și întreabă:  Domnule doctor, am putea ști cât costă această operație, acest transplant?   Depinde, vine imediat răspunsul - 5.000 euro costă  creierul de bărbat, 200 euro cel de femeie.  Se lasă o apăsătoare liniște, timp în care bărbații din sală își ascund râsul, evitând privirile scormonitoare ale femeilor .  Unul dintre ei, ros de curiozitate, întreabă: Domnule doctor,  totuși, de ce această diferență  atât de mare, ca preț? Inocenta întrebare aduce zâmbet pe fața medicului, care explică:  Cele femeiești costă mai puțin,  pentru  că sunt creiere folosite, celelalte sunt ca noi.   Salutări tuturor bărbaților care au zâmbit la jumătatea poveștii!  Pupici femeilor care au râs  la sfârșit!  p.s. sigur , la final  de săptămână,  putem glumi, pe orice temă, eroii fiind – femeia și bărbatul;  sau –bărbatul și femeia! așteptăm !

un vis intr-o ulcica

În mers ușor de fluturi albi,  imagini dragi se ivesc din margini de gând, foile se întorc una câte una. În căușul  amintirii prind  contur  frânturi de conversații, emoții calde, diverse feluri de a mă conecta la pulsul unei biografii pe care o simt adânc imprimată  în mine. Ceva din  fata care trăia acolo  a rămas la fel, clar, neatins de uitare.
Moș Dumitru, unchi de-al doilea, se însurase cam târziu, așa că gemenele n-au fost lăsate să meargă la liceu. Au rămas lângă părinți, să le fie sprijin la bătrânețe.
 În vacanțe, când venea vorba despre vreo petrecere, mă bucuram de protecția lor garantată.
 Au ieșit la horă de Crăciun.Împliniseră 17 ani. Nu era deloc simplu pentru părinții lor să facă față: câte un rând  complet de haine pentru fiecare în cele trei zile, alt rând pentru Anul Nou. Identice, că doar erau gemene.
În prima mea vacanță de liceană, mi s-a  dat voie să fiu prezentă, doar ca invitată, la pusul oalelor. Ce fericire era pe mine!
Pregătirea a durat  vreo câteva zile: din  odaia bună au fost scoase toate lucrurile. Să fie loc destul pentru invitați: șase fete și tot atâția flăcăi. Tușa Stela, mama gemenelor, care avea de măritat nu una, ci două fete, cumpărase din toamnă, de la Târgul Titului  douăsprezece oale  identice, smălțuite, frumos încondeiate  în melcișori, frunze și flori. De pe la vecini, rude și apropiați s-au adunat, în mare secret,lucruri mărunte, aparent  fără vreo  importanță, foarte importante, însă, pentru fetele și flăcăii invitați la  întorsul oalelor.
Peste ani, la un curs de folclor, aveam să descopăr ce bogăție de sentimente ale imaginației străbune purta fiecare  mărunt obiect  ascuns într-o  ulcică smălțuită: oglinda  este semnul frumuseții, pâinea de casă înseamnă bunătate, creionul este purtător de pricepere la calcule, păhărelul nu era deloc  dorit,  semnul lui fiind dragostea pentru  chefuri cu prietenii, un fir de busuioc te arată  drăgăstos, săpunul te laudă că iubești curățenia, dar este și amenințător, niște  fire colorate  rostesc în graiul lor despre cât de pricepută este fata la cusături/împletituri, dar și cât de complicată este  viața  cu ale ei  drumuri și poteci, cartea zice că o să fii o persoană învățată, grâul este semnul bogăției, un colț de cărămidă sau o piatră ar  spune  despre priceperea  în zidărie, dar și  despre  bucuria  că-ți vei întemeia curând căminul,  o sfoară înnodată este însăși viața, nuiaua înseamnă o persoană ironică, chiar agresivă, floarea de ghiveci:cercelușul, mușcata, garofița arată un suflet iubitor, un bulgare de pământ  este semnul că te  vei însoți cu  o persoană înstărită, cărbunele nu prea era dorit, pentru că anunță o persoană smolită la obraz; nici pieptenele, pentru că  vei avea parte de  cineva  antipatic, gunoiul este semnul leneviei, banii înseamnă câștig, o carte de joc te avertizează că viitorul soț ar avea pasiuni nedorite, mătasea de porumb este imaginea cosiței blonde, un fluier era semn bun- dragoste pentru joc și bucurie, un degetar anunță meserii bănoase: cusut, cojocărit, năvădit, țesut croitorie, câteva fire de mătură sunt semn că  vei avea parte  de  o persoană de casă.
Or fi fost chiar mai multe obiecte, asta nu mai știu...
Sub fiecare ulcică, gazda ascunsese, cu grijă, câte trei lucrușoare, sucite de nu  mai știu câte ori, ca să nu se iște vorbe.
Să iasă un cât mai fidel  portret al celui sau celei cu care te vei însoți.
La miezul nopții, lămpile s-au stins, doar  în sobă, focul pâlpâia în  jocuri stranii, amăgitoare.
În cerc însuflețit, așteaptă ulcelele. Tăcuți, cu ochii închiși, invitații își  culeg norocul, fiecare, devenit o ficțiune, separat parcă de propria-i ființă, își ascultă posibila poveste, fără supărare, doar a venit acolo  de bunăvoie...și când ultima ulcică își va fi spus povestea, s-a aprins o lampă, gazda a plecat la culcare, lăsându-i pe tineri să petreacă, până către dimineață, cu gogoși calde, floricele de porumb,vin fiert.
La plecare, fiecare și va lua ulcica.Să nu-i fugă norocul.
Ninge blând. 
Cu amintiri ascunse printre pagini de jurnal.Prin  albul perdelei, luna aruncă mănunchiuri  albastre.