despre tragedia sufletului de a ramane vesnic tanar

Din cand in cand, trag cu ochiul  la titlurile pe care prietenii/cunoscutii/trecatorii grabiti le citesc sau le recitesc pe blogul meu.

Exista o postare, (intamplarea este absolut reala)  pe care o vad, daca nu zilnic, cel putin saptamanal, reluata.

 Imi place si mie.

Stiu momentul, de parca l-as trai acum.

Minunati sunt fluturii!

p.s.
 daca ai vreme, citeste si comentariile! sigur nu vei regreta!
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/08/cata-vreme-fluturii-traiesc.html

ce scriu poate sa aiba  sau nu legatura cu numarul postarii-700!
(intre timp,  am ajuns la  numarul 2279)//
Când i-am rostit  numele, invitând-o să- și citească lucrarea, a ezitat.
M-a privit speriată pe sub ochelarii ei simpatici, a scos caietul din bancă și cu pași șovăielnici a rămas la vreo câțiva pași de catedră..
Obișnuiam să fac două treburi deodată- să ascult conținutul compoziției și să urmăresc ortografia. Cu pixul roșu.
N-am insistat.
Era o compoziție specială, deloc ușoară.
Se intâmplă ca manulul de limba română pentru clasa a VIII-a, editura Humanitas, să inceapă cu studiul unor poezii de dragoste.
Poeme absolut minunate! atâta doar că elevii au 13/14 ani.
Exercițiul , pagina 19, cerea să se realizeze o paralelă intre cele trei poezii-Lacul, de Mihai Eminescu, Izvorul nopții, de Lucian Blaga și Emoție de toamnă, de Nichita Stănescu-cum este văzută apropierea celor doi indrăgostiți, relația lor cu natura, starea sufletească generată de iubire, mijloace poetice, elemente de prozodie.

Și-a apropiat prea mult caietul de ochi. Citea foarte repede. Despre niște fluturi. Care zburau in stomac..
Copiii urmăreau scena cu mare atenție. Se uitau când la ea , când la mine.
 Cum fluturii continuau să zburde, ca la comandă, toți au inceput să râdă.

Larisa nu-și făcuse tema.
Compoziția improvizată  era propriul poem  de dragoste..
Tragedia omului nu este a imbătrâni, ci de a rămâne tânăr. Oscar Wilde

 

fidelă, floare albă aurită!

Culege, cu ochii închiși, un pumn de iarbă...sigur vei găsi o margaretă. Dacă îți mai păstrezi sufletul de copil, întreab-o, desprinzând  câte o petală: mă iubește, nu mă iubește...

Ochișori ascunși   cochet sub zimțuite pălăriuțe albe, adunate în petale fragede, dansând în jurul unui strop rupt din marele disc de portocală,își ridică pleoapele grele de somn, de îndată ce se ivește soarele.

În reverențe  deprinse  parcă la pension, privindu-l tandru, îi salută voioase trezirea, uitând una de cealaltă.

 Toate sunt îndrăgostite!

Nici de înțepăturile albinelor nu le pasă!
Nici de zborul amăgitor al fluturilor.

Ziua toată  își scaldă  trupurile zvelte în atingerea blânda  a vântului prieten...
 Și când obosit de prea lunga alergătură a zilei, soarele se rostogolește în crepuscul, spășiți, lujerii grațioși  își țin cu greu obrajii bucălați,  pregătindu-se și ele de culcare.

Laudă somnului sub clar de lună!

simțul realității

ni s-a dat pentru a ne orienta, dar și pentru a face posibilă mirarea noastră în fața neverosimilului. Lucian Blaga

Pâinișoare moi, un pic mai mari decât unghia, răsfirate generos ici- colo, în verdele strălucitor al ierbii.

Galben  pufos! 

Atât de frumos, că vin fluturii în stol să-i sărute stamină cu stamină.

Pictează rebel câmpia, grădina, lanul, malul șanțului.

Păpădia!

Unii o iau în derâdere. N-am înțeles niciodată de ce.
Fragil firicel, cu galben smoc  agățat în frunte.. parcă ieri,  îmi împleteam brățări din  lipicioasele-i tulpinițe. Pe vremea aia,  nu prea aveam  

 motive să mă întreb ce ar fi dincolo de Argeș.

Deunăzi,  ivit din senin, un vânt pribeag  ducea tumba  prin iarbă,  încoace și încolo, vălătuci  străvezii.

N-am reușit să fac  niște poze fidele, mi-a rămas uimirea- cine și  după ce reguli geometrice  îi  construiește acestei  făpturi  pălăriuța perfectă  de puf?

Ai vreme să asculți o poveste? La începutul lumii, Dumnezeu a trimis un înger pe pământ să le întrebe pe toate plantele cum ar vrea ele să arate. Toate se voiau frumoase. Numai păpădia nu știa ce să-i spună îngerului, așa că el i-a mai lăsat o zi de gândire. Înconjurată de verdele plin al ierbii, sfioasă și cuminte, păpădia se ruga. A dat cu ochii de soare. Și -a dorit atunci să aibă culoarea și strălucirea lui , seara a văzut grația lunii și a vrut albul ei tulburător. Mai apoi, au răsărit, una câte una, stelele, clipocind voioase pe cerul înstelat. Și păpădia a dorit ceva din scânteierea lor. Tocmai atunci, a reapărut îngerul. Păpădia era nehotărâtă, așa că Dumnezeu, după ce i-a ascultat toate gândurile, i-a dat puțin din fiecare; are strălucirea aurie a soarelui, albul de puf al lunii și jocul efemer al stelelor.