Se afișează postările cu eticheta porumbei. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta porumbei. Afișați toate postările

vineri, 8 februarie 2013

și râd de teama mea,


cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică. Octavian Paler
 
Când eram copil,  mă temeam de câini , prin clasa a doua, m-a trimis  învățătoarea la cooperativă să-i cumpăr ceva, cum era să refuz, nu se putea, am alergat, de teamă să nu pierd prea mult din lecție , un câine  slobod n-a înțeles motivul   galopului meu și  mi-a rupt uniforma, am rămas cu o sperietură de care nu m-am lecuit nici acum.

 Mai târziu, profesoară fiind,  nu mi-am permis  să trimit copiii oamenilor să-mi cumpere nu știu ce.. nici nu i-am învoit  când  se plângeau că ar fi uitat aragazul deschis, radioul în  priză sau cine știe ce probleme  nerezolvate acasă.
În liceu  îmi era frică de câțiva profesori- de babacu, de   cel cu atelierul, pe ăsta chiar l-am urât. Nici când intra Stass la oră nu mă simțeam chiar confortabil.
Cu toate astea, doamne, ce aș vrea să fiu din nou liceană!
În facultate, îmi era frică să nu stric  media pentru bursă.
  După ce am ajuns profesoară, numărul fricilor a crescut, cam cum se umfla coca în copaia din bucătărioara bunicii.
 Nu iau în calcul că mamă fiind mă temeam că nu ajung la timp, seara, să-mi iau copilul de la grădiniță, că nu mă trezesc  să-i dau medicamentul când avea febră.
Întâia teama mi-a fost  că, dacă autobuzul are întârziere, directorul  mă așteaptă  în fața ușii clasei cu catalogul în brațe. Așa proceda el cu toți navetiștii.
Dacă toate erau în regulă, tot găsea  un motiv să  demonstreze că doar el are pâinea și cuțitul.
 Îmi era frică de inspecții- de la pionieri, de la utc, de la partid. Tot timpul  venea câte cineva, doar auzind un nume , te lua cu frig, în plină primăvară..
 Nici în afara școlii nu eram feriți de frici-  practica agricolă se întindea în unii ani până către începutul lui decembrie- era un ins, nu i-am uitat numele, dar nu vreau să i-l scriu, mare specialist în bute, adică ceva extraordinar- cocenii de porumb, legați  cotor la cotor de către bieții elevi,  supervizați de  către diriginți, aliniați pe grupe și clase, erau așezați în ordine strictă, se știau distanțele, numărul de snopi, ce mai! militărie curată. 
Dacă nu picai în zona de control erai o persoană fericită.
 A venit 89, am respirat , am simțit și sorbit gustul libertății, o vreme chiar am am uitat de frică.
N-a fost să fie- orice dosar cât de mic, pentru orice problemă-trecere la altă categorie de salarizare, salariu de merit, gradație de merit, ( bașca munca ta, pentru a primi niște amărâți de lei )  te făcea să simți cât de neputincios ești în fața cuiva.furcile caudine.
Atâția ochi te analizează!  aiurea, știu eu  destule persoane care doar se făceau că muncesc, dosarul vorbește..
Și uite așa, din vorbă în vorbă, am ajuns în anul de grație 2013, când eu  am redevenit persoana fricoasă-  câini destui prin oraș, dar nu de ei mă tem, mă tem când  trebuie să bat la vreo ușă  ori să aștept în fața vreunui ghișeu- eu vin cu banii, că sunt persoană  conștiincioasă, nu aștept somație. Chestiunea este că s-ar putea să nu fie toate  în regulă..socoteala din târg nu se mai potrivește cam  de multișor cu cea de acasă.
 De dimineață, am plecat cu inima strânsă - oare am toate actele, toate copiile?
  Buricul orașului, clădire mare,  scările   sunt sparte, că era cât pe aci să mă împiedic,  plătim taxe și impozite, atât cât zice legea, că n-ai încotro, cui să-i  spui să aibă grijă de om?( la băncile vecine, ploaia spală marmura frumoasă)
 Lumină chioară, hârtii pe jos, chiar dacă, unul lângă altul,  trei coșuri așteaptă cu gulerele strâmbe  de revoltă. 

Un individ - după haine ai zice că este coșar- vorbește singur, de fapt  strigă,  cică vrea  cazier curat, dacă achită  150 de lei,  nimeni nu-l- întreabă nimic,  mi se face frică , ar putea să aibă   vreun cuțit ascuns, la câte se întâmplă..
Cinci ghișee, este vineri, funcționează doar două, după  mai bine de un ceas,  ajung în fața ușii, am emoții, am și dreptate, îmi mai trebuia o copie de pe cartea de identitate,  am procură, nu mai trebuia,
50 de roni, nu contează, ce mai contează,  primesc documentul, intră o domnișoară,  din cele două  acte pe care trebuia să le ridice, unul al ei, celălalt al surorii  care locuiește  la țară, a ieșit doar unul,  n-a  funcționat  corect imprimanta..
Este vorba despre un document foarte important, fata a venit din Spania să-l preschimbe, are bilet de avion pentru mâine.
  nu am ce să vă fac, v-am explicat foarte clar, nu au ieșit, nu sunteți doar dumneavoastră în situația asta. Mai faceți o poză, în 14 zile lucrătoare  îl aveți, puteți  lăsați  cuiva procură..
Îmi vine și mie să plâng  văzând-o pe biata fată cât  de amărâtă este, mă închin în mintea mea că  actul  meu, care nu este al meu, a ieșit la imprimantă, ce m-aș fi făcut dacă  ..
Afară plouă mocănește,  bate un vânt de primăvară  nemulțumită. Orașul își privește prin ochiul deschis  maidanezii, porumbeii, clădirile.
 Lumea , cu ale ei.//
Îndrăznesc să te întreb-ai frici de astea sociale?

marți, 12 iulie 2011

pentru un milion de euro

Cu aripi de nea și zbor de săgeată, stingher sau în stol, scrutând depărtările, trimis al Divinității cu solie de pace printre muritori, porumbelul este, poate, pasărea  cea mai iubită de om. Inteligentă, sfioasă și blândă,  ea aduce noroc, ducând printre nori  visul înălțării.
Când își alege perechea, o face pentru toată viața.

 Este,  cumva, motivul pentru care  , pe la nunți, apropiații mirilor  aduc perechi de  porumbei albi lăsându-i să țâșnească spre înalt  cu  speranța împlinirii, a norocului!//

Le poți asculta gânguritul în venețiana San Marco, prin piețele Romei și ale Parisului.
Italienii nu-ți permit să aduci grăunțe de acasă, ochii agenților de pază sunt  atenți la mulțimea de vizitatori , dornici să le  dea grăunțe/  fărâmături/  frânturi de covrigei.

 În Pitești , piețele centrale  sunt locurile cele mai vizitate . Este o mare plăcere să vezi, din cărucioare aduse de mămici,  mânuțe subțirele săltând către zborul ușor  cu aripi deschise.//
 Cu toate astea, porumbeii  nu prea știu să fie  disciplinați.
Murdăresc strada, băncile, acoperișurile..//

Îngrijorat până peste poate  de  invazia  porumbeilor  de pe Champs-Elysees, care au murdărit Parisul, obligat să dea averi pentru a curăța străzile, pe care picioarele elegante ale doamnelor nu prea mai aveau cum să se ferească, primarul Parisului era tare abătut.
Nu putea să-i  alunge din oraș, când doamna Briggite Bardot plânge de sare cămașa de pe dânsa,  dacă vine vorba despre câinii fără sat.
Cum să alungi porumbeii??

Într-o zi,  a sosit prima ofertă.
- Îți pot scăpa   orașul pe care îl păstorești de plaga columbească, fără nicio plată. Trebuie doar să-mi faci o promisiune- nu mă vei întreba nimic!
Sau, îmi dai  un milion de euro, dacă pui o singură întrebare.
Primarul a cântărit oferta și a acceptat-o.
A doua zi, omul s-a cățărat  în vârful bătrânei Tour –Eiffel, și-a descheiat eleganta  redingotă și a trimis spre nori un porumbel albastru.
Pasărea a desenat  câteva cercuri line pe  deasupra Senei , apoi s-a pierdut printre vălătucii de nori.

Toți porumbeii din Paris l-au urmat în șiruri lungi, tot mai mai lungi spre Soare- Răsare. În dimineața următoare, porumbelul albastru s-a întors la stăpânul lui, care îl aștepta , încă, în vârful Turnului Eiffel.
 Primarul era în extaz!! 
Omul cu redingotă și porumbelul lui albastru făcuseră o minune.

 Deși binefăcătorul nu i-a cerut nimic, ca să-i curețe orașul,   primarul  i-a înmânat un cec de un milion de euro, amintindu-i că  vrea , totuși să-i pună o întrebare.
-    Una singură, o singură întrebare,  domnule primar!
-    Aveți , cumva, și un țigan albastru???
p.s. eei, ce zici??

duminică, 27 martie 2011

gustul libertății

Soarele   se răsfață în fuioare lungi, de miere arsă.
Stingheri sau în grupuri, porumbei repezi își încetinesc săgețile, oprindu-se în dreptul ferestrelor cunoscute, adună  în grabă boabele presărate de mâini iubitoare, clipesc vioi a mulțumire, își desfac aripile curate și zboară.
Fără să se uite  înapoi.
Fâlfâitul lor liber se pierde în lumina blândă a dimineții primăvăratice.
Stropi grei lovesc în geam.
 Aceiași porumbei sau frații lor își scutură umbrelele  în dreptul pervazului. Nu cunosc spaima.
 În  zborul lor nu se simte frica.
Sunt liberi!
Cât din noi este zbor?