despre noblețe în vremuri mai puțin obișnuite

Drumurile  mele  în lume au  început  așa, pur și simplu, fără să-mi dau seama.
Într-o zi, o colegă de cancelarie, profesoară de fizică, soție de marinar - nu-i mai rețin numele și-mi pare rău-  mi-a povestit că soțul ei,, care cutreiera , temerar, lumea, i-a sugerat  să se ducă în excursii.  Ea l-a ascultat și  mi-a

 transmis  și mie un fior, care se ascundea undeva într-un colțișor de suflet încă din anii de liceu când, o  costelivă  domnișoara  Lupescu, altfel  excepțională profesoară de geografie, într-o oră ne-a   povestit despre Andaluzia
Îmi  dădea  câte  un 9,, dar , nu la foarte mare distanță și câte un 4,  le  proteja pe colegele mele de clasă, fostele-i eleve din gimnaziu,  cărora le-aș  fi  tras eu câte o palmă, dar nu sunt agresivă.
  Și ne-a spus:
-Fetelor, dacă veți   deveni mămici și veți avea  o fată, să o botezați  Andaluiza:  Sună atât de  romantic,  atât de   aproape-departe!”
Se referea la Andaluzia!
Nu știu dacă acestea  îi vor fi fost cuvintele, eu  am simțit că în ora aceea de geografie   mi s-a cuibărit în suflet ceva special . Un dor  fără. sațiu, vorba poetului!
Domnișoară bătrână, elegantă fără ostentație,  tobă de carte, cred  că   trăise vreodată o dramă în iubire.
 Un dor de a vedea lumea la ea acasă!

  Am reușit să  văd mare parte din Europa  într-un grup organizat.

 Colega mea, nevasta de marinar, m-a ajutat  să  mă hotărăsc.  în  a cunoaște cât îmi permiteam  economiile de profesoară, ai cărei  fii nu maiaveau   nevoie de ajutorul ei financiar..
Iată-mă, așadar, într-un grup  mixt, nu doar  ca genuri,  jumătate  bucureșteni, jumătatea cealaltă din Miercurea-Ciuc.

Sta să  apună soarele în  într-o zi de vară, când, pe  Guadalquivir, mi-am amintit de   tulburătoare domnișoară  Zoe  Lupescu.
Sclipea  divin apusul,  se legănau  valurile, sta să apună soarele  cu discul lui de aur cu tot. Croaziera pe Guadalquivir  mi-a amintit de romantismul înăbușit al    domnișoarei  Zoe  Lupescu.

Grecia!
  Căldură insuportabilă, nu aveam încotro, zilele fugeau.
  Peștera lui  Zeus!
 Cred  că  o poză/ două, pe vremea aceea, din 2005 cred, aveam un aparat  de fotografiat greu, rusesc,  am surprins  câteva imagini.
 Coboram, fiecare  cum putea,  treceam unii pe lângă alții,uscat, dealul  grecesc cu meandre și pietre ,  căldura  sufocantă, oboseala ăși  spuneau cuvântul.
 M-am oprit, am cules câteva floricela, , crede-mă, le șterg de praf, nu pot să mă despart de ele....
Domnu  doctor  (  îi știu numele) a trecut în viteză  ,  urma fiul lui, apoi  fata, doamna  venea greu de tot, dealul  uscat  era tot  mai abrupt,  mi-am continuat drumul, am ajuns  la autocar.
 Bogdan, organizatorul excursiei,  ne-a  înmânat , când toți  au sosit, pachețele cu mâncare pentru drum.
  Până atunci, fuseserăm niște răsfățarti   cu  talentelele culinare grecești.
  În  încheiere, grecii  ne-au dat pentru  muuulte ore de mers cu autocarul, doar așa, cât să nu  murim de  foame.
  Locul meu    era  paralel cu al familei  domnului doctor.
 El a descgis  punguța  maronie,  a scos un șervețel cu care și-a curățat, cât s-a putut mâinile, apoi  a așternut  batista pe miniscula  măsuță  cu care era înzestrat fiecare scaun,  a potrivit-o și  a ordonat „feluril de mâncare e”: o bucată de  pâine, un triunghi de brânză topită, un ardei gras, câteva  măsline  și o  prăjiturică  în crăticioara ei de  hârtie  gălbuie.
 La gât , și-a prins  al doilea șervețel.
 Cu mișcări  de   lord, a înghițit fiecare bucățică, fiecare  fărămitură,  a strâns totul și , după ce  a  depus   bulgărașul  de resturi, care nici nu erau resturi, în  sacul  destinat  gunoiul, a tras un pui de somn.
Nu știu ce  mai fac  domnul doctor și familia lui, ce știu este  că , în câteva rânduri  mi-au apărut în minte  întâmplările petrecute în urmă cu mai bine de cincisprezece ani.
  Învăluite într-un sentiment cald, chiar tandru.
Mi-am reamintit astăzi, din nou.
  Trăim vremuri grele, grele de tot.
  Nu mi-am făcut provizii, nu am putut, poate  că așa sunt eu construită., să cumpăr  cât se cuvine
  Noroc  cu  o   tânără  colegă de meserie, vecină, care se îngrijește  ca frigiderul meu să nu plângă.

Am citit  că un primar nu știu de unde  a primit mită în vremurile astea în care unii  nu  au ce să le pună copiilor pe masă, că un asistent medical  a furat din spital  măști și mănuși pe care le-a  vândut  apoi la suprapreț, , că niște vecini  au hăituit-o pe vecina lor, asistenta contaminată....
Omul:
prinț, cerșetor,  hoț, cult,  ospitalier,  credincios,  abandonat, înavuțit,  petrecăreț  fără opreliște,  cu frica lui Dumnezeu, arțăgos,  politician,  analfabet funcțional,  cooperant, grijuliu, reclamagiu, fustangiu,  sabotor pribeag,  răbdător,  elegant,  dezinteresat, trădător, dedicat ,chibzuit, sperios, zeflemist, cosmopolit,  delirant, onorabil,  divorțat,  abandonat, optimist,bătrân, bolnav,  tânăr, în putere,  egoist,  generos,  bogat, sărac, parvenit,  cartofor, neobosit,  gură- cască, limbă-spartă, strângător, zeflemist, onorabil, peticit,  panicat...
 Acesta este omul  pe care  Dumnezeu l-a creat?

Drum ferit, drum peticit,

Cu talpa te-am pipăit...”
Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 

Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară. 

Doar cele trei fete , măritate  prin satele vecine, îi treceau pragul.

Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna  croia drum prin zăpadă.

 Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte. Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.

Într-o zi, bunica mi-a spus  că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde. Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar  Aurică al tușii Maria întârzia.

Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care  s-au dus, amintirile mele s-au

 limpezit, așa, dintr-odată, ieri, când am deschis  televizorul. Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent  și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe. Bunica, o femeie trecută prin multe. 

Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și  facă un rost, doar ea  știe cum.

O vreme, a trimis pachete și  bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.

De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta  familiei, nu mai  sună nici telefonul.

Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.

Bunica așteaptă...

și râd de teama mea,

cum am râs întotdeauna când mi-a fost frică. Octavian Paler
 
Când eram copil,  mă temeam de câini , prin clasa a doua, m-a trimis  învățătoarea la cooperativă să-i cumpăr ceva, cum era să refuz, nu se putea, am alergat, de teamă să nu pierd prea mult din lecție , un câine  slobod n-a înțeles motivul   galopului meu și  mi-a rupt uniforma, am rămas cu o sperietură de care nu m-am lecuit nici acum.
 Mai târziu, profesoară fiind,  nu mi-am permis  să trimit copiii oamenilor să-mi cumpere nu știu ce.. nici nu i-am învoit  când  se plângeau că ar fi uitat aragazul deschis, radioul în  priză sau cine știe ce probleme  nerezolvate acasă.
În liceu  îmi era frică de câțiva profesori- de babacu, de   cel cu atelierul, pe ăsta chiar l-am urât. Nici când intra Stass la oră nu mă simțeam chiar confortabil.

Cu toate astea, doamne, ce aș vrea să fiu din nou liceană!
În facultate, îmi era frică să nu stric  media pentru bursă.
  După ce am ajuns profesoară, numărul fricilor a crescut, cam cum se umfla coca în copaia din bucătărioara bunicii.

 Nu iau în calcul că mamă fiind mă temeam că nu ajung la timp, seara, să-mi iau copilul de la grădiniță, că nu mă trezesc  să-i dau medicamentul când avea febră.
Întâia teama mi-a fost  că, dacă autobuzul are întârziere, directorul  mă așteaptă  în fața ușii clasei cu catalogul în brațe. Așa proceda el cu toți navetiștii.
Dacă toate erau în regulă, tot găsea  un motiv să  demonstreze că doar el are pâinea și cuțitul.
 Îmi era frică de inspecții- de la pionieri, de la utc, de la partid. Tot timpul  venea câte cineva, doar auzind un nume , te lua cu frig, în plină primăvară..
 Nici în afara școlii nu eram feriți de frici-  practica agricolă se întindea în unii ani până către începutul lui decembrie- era un ins, nu i-am uitat numele, dar nu vreau să i-l scriu, mare specialist în bute, adică ceva extraordinar- cocenii de porumb, legați  cotor la cotor de către bieții elevi,  supervizați de  către diriginți, aliniați pe grupe și clase, erau așezați în ordine strictă, se știau distanțele, numărul de snopi, ce mai! militărie curată. 

Dacă nu picai în zona de control erai o persoană fericită.
 A venit 89, am respirat , am simțit și sorbit gustul libertății, o vreme chiar am am uitat de frică.
N-a fost să fie- orice dosar cât de mic, pentru orice problemă-trecere la altă categorie de salarizare, salariu de merit, gradație de merit, ( bașca munca ta, pentru a primi niște amărâți de lei )  te făcea să simți cât de neputincios ești în fața cuiva..  furcile caudine.

Atâția ochi te analizează!  aiurea, știu eu  destule persoane care doar se făceau că muncesc, dosarul vorbește..
Și uite așa, din vorbă în vorbă, am ajuns în anul de grație 2013, când eu  am redevenit persoana fricoasă-  câini destui prin oraș, dar nu de ei mă tem, mă tem când  trebuie să bat la vreo ușă  ori să aștept în fața vreunui ghișeu- eu vin cu banii, că sunt persoană  conștiincioasă, nu aștept somație. Chestiunea este că s-ar putea să nu fie toate  în regulă..socoteala din târg nu se mai potrivește cam  de multișor cu cea de acasă.

 De dimineață, am plecat cu inima strânsă - oare am toate actele, toate copiile?
  Buricul orașului, clădire mare,  scările   sunt sparte, că era cât pe aci să mă împiedic,  plătim taxe și impozite, atât cât zice legea, că n-ai încotro, cui să-i  spui să aibă grijă de om?( la băncile vecine, ploaia spală marmura frumoasă)
 Lumină chioară, hârtii pe jos, chiar dacă, unul lângă altul,  trei coșuri așteaptă cu gulerele strâmbe  de revoltă. 
Un individ - după haine ai zice că este coșar- vorbește singur, de fapt  strigă,  cică vrea  cazier curat, dacă achită  150 de lei,  nimeni nu-l- întreabă nimic,  mi se face frică , ar putea să aibă   vreun cuțit ascuns, la câte se întâmplă..
Cinci ghișee, este vineri, funcționează doar două, după  mai bine de un ceas,  ajung în fața ușii, am emoții, am și dreptate, îmi mai trebuia o copie de pe cartea de identitate,  am procură, nu mai trebuia, 50 de roni, nu contează, ce mai contează,  primesc documentul, intră o domnișoară,  din cele două  acte pe care trebuia să le ridice, unul al ei, celălalt al surorii  care locuiește  la țară, a ieșit doar unul,  n-a  funcționat  corect imprimanta..
Este vorba despre un document foarte important, fata a venit din Spania să-l preschimbe, are bilet de avion pentru mâine.

  nu am ce să vă fac, v-am explicat foarte clar, nu au ieșit, nu sunteți doar dumneavoastră în situația asta. Mai faceți o poză, în 14 zile lucrătoare  îl aveți, puteți  lăsați  cuiva procură..
Îmi vine și mie să plâng  văzând-o pe biata fată cât  de amărâtă este, mă închin în mintea mea că  actul  meu, care nu este al meu, a ieșit la imprimantă, ce m-aș fi făcut dacă  ..
Afară plouă mocănește,  bate un vânt de primăvară  nemulțumită. Orașul își privește prin ochiul deschis  maidanezii, porumbeii, clădirile.
 Lumea , cu ale ei.//

Îndrăznesc să te întreb-ai frici de astea sociale?