unde o fi brâul de lână?

„Verzi sunt dealurile tale, frumoase pădurile și dumbrăvile spânzurate de coastele dealurilor, limpede și senin cerul tău; munții se înalță trufași în văzduh; râurile, ca brâie pestrițe, ocolesc câmpurile; nopțile tale încântă auzul, ziua farmecă văzutul...

 Pentru ce zâmbetul tău e așa de amar, mândra mea țară?...„ 

Alecu  Russo, Cântarea  României„

Printre rafale de  vânt și plesnet de ploaie, trenul  aleargă spre  București.

 Undeva, pe  stânga, cum vii dinspre  Titu, în mijlocul  câmpiei,  niște  ciobani și-au construit o  stână.  Sărăcăcioasă, dacă   este  doar  să vezi  cum bietele oițe se  bulucesc una într-alta  în  frig și  noroi. Câțiva dulăi   stau de pază.  

Dincolo de  gardul șubred, din fuga trenului, zărești,amestecat cu pietre, ciulini și frunze, un maldăr uriaș de  lână albă.

Zace acolo, probabil, din vremea căldurilor mari  ale  lui cuptor.

Nevalorificată.

Să te întrebi  ce păzește domnul acela care  zicea că oaia este o statuie?

Te întrebi. 

Și?

  Gândul meu scotocește  undeva în memorie. 

 Văd  degete  iuți  răsucind  fir de  fuior, aud  mișcarea  plăcut-adormitoare a fusului  pe care se adună  munca serilor  de iarnă a  multor femei  harnice  din neamul  nostru, împletită  de aceleași neobosite  degete în pulovere, ciorapi, mănuși, fulare.

 Pentru  toată  familia!

După amiază, într-un mare mall bucureștean,  aveam  să   găsesc răspunsul nedumeririlor mele: pe  zeci  de umerașe, înghesuindu-se una într-alta, se arată  doritorilor multicolore  lucrături subțirele, de care  stă agățat  petecuțul:50/%viscoză, 25% polyamide,  30%polyester, made în China,  made  oriunde...

”În creierul meu plânge un nemilos taifas. ...”

„..Un haos vrea să mă ducă
De unic uitând, și de număr -
Un foșnet uscat mă usucă, 
Pe-un arbore plâng ca pe-un umăr....”
George Bacovia,
”Gol”







(pentru oarece  conformitate)
https://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_lui_George_Bacovia_din_Bac%C4%83u

p.s.   nu știu  de ce , dar imaginea  parcă ar trimite  la versul acela  din „Dușmancele ”lui  Coșbuc:”fă  cruce, fa, să  nu-l visezi...„

Voi deveni faimos!

la început, voi suferi mult, dar voi deveni faimos, îi va spune  mamei sale. 

motto:„Viața  fiecărui om este un basm  scris cu  degetele lui Dumnezeu.”

Hans Christian Andersen

 Adunate în cerc, sprijinite pe niște  piciorușe ceva mai înalte decât două palme de om mare, trei scăunele de lemn gălbui, lustruite de câtă odihnă dăruiseră, erau locul  nostru cel mai drag în acea vacanță  de iarnă.

Valentina și Ana se mândreau cu fratele lor, care lucra undeva, într-un oraș mare. La nouă ani, nu prea înțelegeam eu cât de departe poate fi departe.
De Crăciun, Aurel le adusese surorilor lui o carte  cu scoarțe albe, o carte cum nu mai văzusem până atunci. Prima poveste ne-a citit-o chiar el:”Prințesa  și bobul de mazăre„.

Ghemuite pe scăunelele rotunde ca niște farfurii, zi de zi, citeam pe rând, câte o poveste. 

Ce minunății am descoperit noi între foile aspre, cu scris  mare, ilustrate în alb/negru!
  Ce lume minunată se perinda în acele zile de iarnă bogată, prin fața ochilor noștri  de copii uimiți!

”Micuța sirenă„,Fetița cu chibrituri„ „Degețica„, „Crăiasa zăpezilor„, „Hainele  noi ale  împăratului,”Klaus cel mic și Klaus cel mare„,„Privighetoarea„...

Nu-mi trecea nicicum prin minte, atunci, că  basmele sunt scrise de cineva care are o viață. Ele trăiau așa, pur și simplu.Gustam fascinația unei lumi vrăjite Nu-mi păsa că dincolo de  poveste  ar fi o ființă cu viața ei, cu griji, cu necazuri, cu bucurii și întrebări.//
 Au fugit în mers nestingherit anii, eu și Valentina ne vedem rar de tot, cartea  de povești și-a rătăcit foile, nici căsuța cu verandă nu mai este. Undeva, într-un colț de suflet, păstrez ceva din mersul meu pe ulița albă către lumea poveștilor lui Andersen.//

 În primăvara asta, a venit, așa, pe neașteptate, un dar, o excursie în țara lui, a inegalabilului  vrăjitor. 
În dimineața de mai,în piața mare din Copenhaga, bătea un vânt aspru. Din soclul lui, povestitorul  privea îngăduitor  lumea în mersul ei grăbit, danezii  pedalau care încotro. M-am gândit atunci la el, la viața lui.
 Nu se știe dacă ar fi avut sânge albastru, l-a celebrat regalitatea  țării lui, talentul a făcut din copilul dislexic, sărac, abuzat, silit să muncească de mic, o „Comoară națională„, un rege  al copiilor de pretutindeni, care se vor bucura mereu citindu-l-poveștile lui au fost traduse în peste 150 de limbi-mereu vor plânge și vor râde cu el copiii.
 Acea figura tragică, trimisă  pe scena lumii ca să arate întruchiparea supremă a iubirii,Hans Christian Andersen, nu și-a scris  biografia, convins fiind că ea s-a scris de la sine în ”Rățușca cea  urâtă.„//
p.s. îți place să te mai  refugiezi, măcar așa, din când în când, în lumea  poveștilor?

28.01

prin oraș

Lângă bancnota așteptată, am pus o bomboană. Bătrânul   a fost fericit.  Câțiva pași  mai la stânga , un negricios ținea contabilitatea încasărilor.
În centrul orașului.

Câinele- orășean  bine orietat

nu ți se pune în traistă

Să ceară  prin rugăciune ajutor , căzând în genunchi, ori de câte ori  este greu,  pentru unii a devenit normalitate.

 Poate că  și  lui Dumnezeu  i-ar fi mai ușor, dacă  evlavioasa persoană, care tot cere, ar  încerca să se ajute. Cât de puțin. Muncind, de exemplu.//

 Povestea  spune  că un om credincios se ruga, seară de seară, duminică de duminică în fața statuii unui mare sfânt” Sfinte, Doamne, te rog, te conjur, ajută-mă să  câștig la loterie.

S-a tot rugat.

A trecut un an.

Într-o zi,  când omul era, ca de obicei,  în genunchi, în fața ei, statuia a început să clipească, apoi  să vorbească.

 I-a pus omului  mâna pe creștet,  l-a privit în ochi și i-a spus:

-Omule, te rog, te conjur, cumpără-ți, măcar, și tu   un bilet  la loterie!