”Doctore, copilul meu a împlinit de curând 14 ani; de câtăva vreme nu-l mai înțeleg: se îndepărtează de mine, se înstrăinează complet. Niciodată nu mi-a dat atâta bătaie de cap, dacă ați ști câte nopți albe petrec din cauza lui!
Rămânem buimaci în fața atâtor întâmplări tulburătoare care sfârtecă țara în lung și în lat- unele transformându-se în atitudini/ mod de viață etc.
Ajutați-mă!
Ce trebuie să fac?„
Jean Rousselet, „ Adolescentul, acest necunoscut”
Aseară, am văzut, pe Netflix, un mini-serial” Adolescence”.
Un film dur, dar limpede ca mesaj și teme, care, în opinia mea de profesoară ( dedicată meseriei, așa cum au fost și, desigur, sunt mulți educatori în țara asta), ar trebui urmărit, cu atenție, atât de către adulți- părinți și profesori- cât și de către copii.
Se dau sancțiuni.
Și ce dacă? flagelul rămâne, s-a cuibărit în sânul societății, crește...
Dacă analizezi atent lucrurile, ajungi tot la Educație.
Hrana spirituală și intelectuală cea de toate zilele.
Nu prea mai sunt ”la curent” cu pregătirea pedagogică și metodică a studenților care vor să devină profesori.
Mă întorc, însă, cu toată recunoștința către părinții și bunicii mei- educatori din lumea harnică a satului!
Și nu-i uit- cum i-aș putea uita- pe toți profesorii mei, din toți anii de școală și chiar de după aceea!
Păstrez cu un fel de evlavie neexagerată cursuri și cărți din anii studenției, m-am întors la ele, ori de câte ori am fost în impas ca mamă, profesoară, bunică..
Copilul este ca un aluat!
Forma în care este el turnat se tot modifică, societatea este tot mai complexă, tentaculele unei lumi, mai mult virtuală decât reală, prind cu repeziciune prada.
Așa că ”tactica struțului” înseamnă o pedagogie rudimentară, dăunătoare.
