vineri, 29 aprilie 2016

Cu gândul și cu sufletul la toți ai satului



”Un drum de care mi-a dat brânci în sat- 
Și am pornit să vad pe-aici cum este,
 Când plouă sui costișul apăsat, 
Și vara colbăit mă urc pe creste.
 La han , la primărie, fac popas 
Și la biserică sub țigle roșii. 
Căruțele îmi zvârlă prafu-n nas, 
Dar mă iubesc purceii și cocoșii.” Ion Pillat-Ulița satului

joi, 28 aprilie 2016

Drum ferit, drum peticit,

Cu talpa te-am pipăit...”
Emil Brumaru

Tușa Maria era o femeie aprigă.Nu mergea, alerga. 
Nu știu câți ani să fi avut eu, când am început să-i iau seama, locuia peste drum de noi, într-o casă mare, rămasă, cine știe de ce,netencuită pe afară. 
Doar cele trei fete , măritate  prin satele vecine, îi treceau pragul.
Moșul ei nu făcea mare lucru: ziua toată, pufăia din lulea, din când în când,ducea gherghefurile de tutun de la umbră la soare, iarna  croia drum prin zăpadă.
 Tușa Maria era ca argintul-viu. Cu basmaua neagră trasă pe ochi, de dimineață până seara, robotea în curte. Nu zâmbea, nu se bucura niciodată.
Într-o zi, bunica mi-a spus  că vecinii noștri de peste drum au și un băiat, Aurică, plecat în armată,ajuns mai apoi pe front și, dintr-odată, nu s-a mai știut unde. Prin sat, povestea bunica, se întorseseră mulți bărbați,doar  Aurică al tușii Maria întârzia.
Trecuseră anii. Ea, toată cernită, îl aștepta.

Umbrite de anii care  s-au dus, amintirile mele s-au
 limpezit, așa, dintr-odată, ieri, când am deschis  televizorul. Pe un post, am zărit două chipuri: un adolescent  și o bunică,el frumos, închis în sine, fără lacrimi, fără vorbe. Bunica, o femeie trecută prin multe. 
Fata ei, mama băiatului, a plecat, în urmă cu zece ani, în Spania.Să-și  facă un rost, doar ea  știe cum.
O vreme, a trimis pachete și  bani, nicio fotografie, nicio adresă. Doar telefoane.
De trei ani, poștașul nu se mai oprește la poarta  familiei, nu mai  sună nici telefonul.
Copilul este încrâncenat, prea încrâncenat.
Bunica așteaptă...

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Shakespeare, la el acasă!



















Citește și aici:https://www.facebook.com/adrian.conea.370/posts/611402372351484?pnref=story

soarta unei glume

 depinde de urechea care o aude, nu de limba care o spune.
W. Shakespeare,
 23 aprilie 1564, Stratford-upon-Avon/ 23 aprilie 1616, Stratford-upon-Avon
( într-un sfârșit de vară, am dat o fugă până în acel superb orășel)

Mi-am zis  că fiind mult prea ocupați cu aniversarea Poetului din Avon, nu aveți timp să vă gândiți că astăzi este (și)onomastica mea, drept care vă invit chiar într-un loc cu multe flori, adică la Simfonia lalelelor! 
 p.s. Am încredere că le veți alege pe cele mai frumoase!

joi, 21 aprilie 2016

”Un verde deschis, undeva , între D și E bemol”

este răspunsul la întrebarea „care este culoarea preferată„, pe care unul  dintre asistenții personali, i-a adresat-o   compozitorului Jean Sibelius.
„Muzica soțului meu este asemenea cuvântului  lui Dumnezeu„, spunea Ainola Sibelius, soția lui, al cărei nume muzicianul îl va da   superbei case, pe care a construit-o  undeva, într-un loc aproape sălbatic, departe de zgomote și  de  agitația vieții urbane, pentru a se  bucura de florile primăverii, de parfumul toamnei, dar și de  zborul gâștelor  pe care le urmărea prin binoclu, zburând  deasupra  lacului înghețat.
 Ainola, pentru că iubita lui l-a inspirat toată viața!

Astă seară, am primit în dar un concert, ca un zbor, de la  scandinavul verde proaspăt,ce întâlnește  iureșul unguresc, turnat mai apoi în năvalnice rotunziri slave, topite  în accente magice de ritual spaniol!
Culori, grație, mișcare, rochii de bal, fuste crețe dezgolind amăgitoare glezne!
 Orchestra Filarmonicii Pitești, sub bagheta vrăjită a  unui dirijor de excepție,timișoreanul Mircea  Holiartoc, concert- maestru: Mădălin  Sandu.

 Iubirea pentru  farmecul inegalabil al naturii  am deslușit-o astă seară, în ”Concert pentru vioară, solistă, Delia Diaconescu,aplaudată  cu multă căldură de  publicul argeșean,   într-o armonioasă  îngemănare  de lirism, acorduri fine, densitate,un  dialog al viorii cu orchestra, cumva, ca un plânset, într-un moment, apoi într-o regăsire a optimismului moderat, care se topește  în realitate.
Realitatea fiecăruia.
 Și a noastră, a tuturor.
Am ascultat apoi celebra  „Rapsodie Ungară nr. 2, do minor„, de  Franz. Listz, cel mai mare pianist al tuturor timpurilor, autor a  20 de de rapsodii,19 ungare și una spaniolă, compozitorul care a folosit pentru prima oară,în muzică, termenul de rapsodie.
Tradiție, virtuozitate, eleganță,pitoresc !
A  urmat
Antonin Dvorak.
 Până la el, focosul  temperament  slav fusese relativ  puțin luat în seamă, doar câțiva  compozitori  transpunându-l în  operele lor:Rimsky- Korsakov, Balakirev, Ceaikovski.
”Dans slav, în mi minor op.72„!
Însuflețitoare forță, ritmicitate, forță și galop, dor, voluptate, accente de vals. Vedeam cu ochii sufletului imensele săli de bal, pe care pluteau rochii foșnitoare, într-o
neobosită sprinteneală! 
Spontaneitate, energie, ca o puternică dorință de libertate!

Cum altfel decât extraordinar putea să fie un final cu flacăra  din„ Dansul focului ”și „Dans spaniol „ de Manuel  de Falla?
Pasiune,  patimă, văpaie!
La vida  breve!

O seară bogată, romantică,frumoasă cum doar serile de joi pot fi, o seară învăluită  în  farmecul muzicii pe care  Orchestra noastră ni-l dăruiește cu  generozitate.
Cadou de sărbători- două superbe bisuri „La vida  breve„, și Dansul slav”,îngemănare a celor mai pure simțăminte.
Să ne trăiești întru mulți ani,Filarmonica Pitești!