nebuna

Apare dimineața devreme. Sau pe înserat. De nicăieri. O recunoști după mers, mai mult o vedenie.
 Nu te speria!
 În urmă cu-nu-se-știe-câți-ani, era tânără și îngrijită, soră medicală, femeie la casa ei, așa o știau unii.

 Într-o vreme, mâna o turmă de căprițe, cineva îi plătea  să le pască prin poienița de sub pădure.
Acum este doar o nălucă. 
Fără privire.

În cele două adâncituri de sub sprâncenele fără culoare pâlpâie, din când în când, o luminiță. O clipă, și dispare.
 Poate că va fi mângâiat și ea vreodată cu lumina ochilor copacii, iarba, cerul și norii.
  O recunoști după haina lungă, soioasă și peticită, strânsă cu un bici de  sfoară pe lângă trupul firav.
  Fie noroi, arșiță, ori zăpadă,  lasă urme adânci târându-și bocancii soldățești, grei, ca și viața ei. Nu-ți poți da seama dacă vreodată au fost noi, sunt o parte din ea. 
Bocancii, haina și femeia par a se fi născut odată. În ghetele alea butucănoase, picioarele se mișcă, parcă, singure. O duc spre containerele de gunoi, presărate prin cartier.
O cunosc și câinii vagabonzi, trăiește cu ei într-un fel de camaraderie tacită. Se adună lângă ea  fără să latre, cum se întâmplă atunci când apar alți scormonitori. Cu bățul ei noduros,  femeia  caută; uneori  se întâmplă să aibă noroc. Îndeasă grăbită în sacul plin de pete, obosit ca și ea, un colț de pâine uscată, o haină,  un pahar ciobit, apoi  dispare.
Ca un animal hăituit.
Unii trecători ii aruncă în treacăt uitături grăbite. Alții nici n-o iau în seamă. Toți îi spun Nebuna.
 Nu-i pasă, de ce i-ar păsa?
 Viața ei? o goană veșnică. 
Cine are timp să se întrebe unde doarme, dacă doarme, când se odihnește, dacă are timp pentru asta.
Vine, caută, găsește sau nu, își saltă sacul peticit și dispare. 
Este doar o nălucă.