vineri, 18 septembrie 2009
strada
Se desprinde brusc de agitatia orasului , lasand deoparte forfota obositoare. Se mai uita o data inapoi , spre turla stralucitoare a bisericii , ca si cum i-ar parea rau ca trebuie sa plece singura. Isi face loc printre randurile de castani si de tei.
Isi trage sufletul si porneste spre padure . Incet. Are timp .Tot timpul din lume..N-o mai dor dalele . Spalate de ploi , stau cuminti , la locul lor. O supara totusi asfaltul , din care i s-a croit fusta lunga. A fost mereu o cocheta. Ar vrea sa-si ascunda , cumva , bucatile , mari, inegale , cu care i-a fost peticita haina.
Nu-si arata supararea , pastreaza ceva din aerul ei , calm, de odinioara.
Stie atatea .Cunoaste fiecare casa. La inceput erau putine. Mari si mici. Acum sunt multe. Inghesuite. Ii place ca toate au gradini cu flori.Ca pe vremuri.Ofteaza..
Nu. Nu are motive de tristete. Este o rasfatata.
Dintr-o gradinita ,ii zambesc, de peste gard, in snopi , crizanteme bucalate. Si bumbi pufosi de tufanele, intr- o perdea albastra , de zorele.
Isi face curaj si , luandu-se la intrecere cu un grup de copii pe role, trage o fuga pana sus , la schit, lasand in urma Palatul copiilor.Ii vede , in treacat , pe micutii veniti cu invatatoarea lor , la un concurs de desene. O sa-i coloreze fusta cu printese, castele si zmei.
Schitul se ridica singuratic, pe costisa , inca verde a tapsanului. Il priveste indelung in lumina asfintitului.
Isi face cruce in gand, lasand cateva masini sa treaca intr-o goana nebuna si , dintr-odata , o cuprinde un fel de teama.
Se lasa, ca o manta neguroasa , noaptea.Pasi rari se pierd catre oras .Se domolesc potecile . Copacii isi astern capatai ramurile .
Simte o intepatura intr-o coasta -picamarele i-au spart asfaltul , lasand o groapa , cascata ca o gura hidoasa , stirba.
Ocoleste rana deschisa si , suspinand , se intoarce printre casele care si-au aprins lumini colorate in ferestre.
Alege un loc retras , intre doi castani batrani , aduna un brat de frunze moi,cat sa-si poata sprijini capul .
Intr-o curte , un caine ragusit isi cere suparat cina intarziata.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Draga Gina,mi-a facut placere sa citesc povestea strazii.Nu m-am gandit ca o strada poate fi o fiinta care simte durerea si bucuria la fel ca si noi.
RăspundețiȘtergerePicamerele sparg si la noi si lasa rani adanci,dar pe trotuarele de pe strada mea.
In oras e ca in toate orasele:strazi si oameni...zambind sau lacrimand.
Weekend minunat!
Plec cu sufletul peticit de poveste. Multam
RăspundețiȘtergereDa, frumuseţea urbană. Şi eu m-am ataşat de trotuarul meu. Cred că toate păstrează memoria anilor.
RăspundețiȘtergereGabi, asa o vad eu- ca pe o fiinta. Imi place s-o privesc, pentru ca o stiu de multi, multi ani. Cu toate ale ei!
RăspundețiȘtergereO seara frumoasa!
Andi, tu ma surprizi de fiecare data!
RăspundețiȘtergereDaca ti-a placut, chiar ma bucur!
seara buna!
Ioan, ne legam amintirile de statornicie!
RăspundețiȘtergereO seara frumoasa!
Poveştile străzii sunt de fiecare dată altele... Şi tocmai de aceea au un farmec aparte. Îmi place să bat străzile, sincer să fiu, şi să iau pulsul realităţii din jurul meu...
RăspundețiȘtergereDaca se zice ca suntem ceea ce gandin/mancam/ simtim, de ce nu ar fi valabil ca suntem si suma drumurilor pe care le strabatem?
RăspundețiȘtergere"Suntem suma drumurilor pe care le strabatem"
RăspundețiȘtergereFrumos spus! Fac si eu parte din acei oameni care se opresc pe strada si admira/asculta.
Povestioara ta, spusa din punctul de vedere al strazii, e foarte interesanta. Data viitoare cand voi iesi pe strada ma voi contopi cu ea:)
Seara placuta!
Iti multumesc pentru ganduri, Diana!
RăspundețiȘtergereAsa cred- drumurile noastre ne reprezinta. Iar o anume strada, un anume drum se identifica , in esenta, cu cautarile , cu chemarile noastre. Asa simt!
O seara frumoasa!
strada imi era draga doar atunci cand isi invelea pletele cu frunze sau se lasa udata pana la piele.
RăspundețiȘtergeredupa ce am citit postarea ta, ma duc sa o mai vad odata.
am neglijat-o fiidu-mi dor de cer.
:)
Imi place de mor, ce spui- te duci acum s-o vezi?
RăspundețiȘtergereDa, calcam pamantul , dar iubim deopotriva cerul.
Intre cer si pamant noi, fiintele, implinim armonia cosmica. Asa inteleg rostul fiintei umane..
uh, Gina
RăspundețiȘtergerecercuri cercuri cercuri :)
Imi place gandul tau, Angela. Ai o nostalgie a cautarilor!
RăspundețiȘtergereSi eu imi tot caut, in cerc, visele..
O zi de toamna frumosa iti doresc!