vineri, 18 septembrie 2009

strada





Se desprinde brusc de agitatia orasului , lasand deoparte forfota obositoare. Se mai uita o data inapoi , spre turla stralucitoare a bisericii , ca si cum i-ar parea rau ca trebuie sa plece singura. Isi face loc printre randurile de castani si de tei.

Isi trage sufletul si porneste spre padure . Incet. Are timp .Tot timpul din lume..N-o mai dor dalele . Spalate de ploi , stau cuminti , la locul lor. O supara totusi asfaltul , din care i s-a croit fusta lunga. A fost mereu o cocheta. Ar vrea sa-si ascunda , cumva , bucatile , mari, inegale , cu care i-a fost peticita haina.
Nu-si arata supararea , pastreaza ceva din aerul ei , calm, de odinioara.

Stie atatea .Cunoaste fiecare casa. La inceput erau putine. Mari si mici. Acum sunt multe. Inghesuite. Ii place ca toate au gradini cu flori.Ca pe vremuri.Ofteaza..
Nu. Nu are motive de tristete. Este o rasfatata.
Dintr-o gradinita ,ii zambesc, de peste gard, in snopi , crizanteme bucalate. Si bumbi pufosi de tufanele, intr- o perdea albastra , de zorele.



Isi face curaj si , luandu-se la intrecere cu un grup de copii pe role, trage o fuga pana sus , la schit, lasand in urma Palatul copiilor.Ii vede , in treacat , pe micutii veniti cu invatatoarea lor , la un concurs de desene. O sa-i coloreze fusta cu printese, castele si zmei.

Schitul se ridica singuratic, pe costisa , inca verde a tapsanului. Il priveste indelung in lumina asfintitului.
Isi face cruce in gand, lasand cateva masini sa treaca intr-o goana nebuna si , dintr-odata , o cuprinde un fel de teama.
Se lasa, ca o manta neguroasa , noaptea.Pasi rari se pierd catre oras .Se domolesc potecile . Copacii isi astern capatai ramurile .

Simte o intepatura intr-o coasta -picamarele i-au spart asfaltul , lasand o groapa , cascata ca o gura hidoasa , stirba.
Ocoleste rana deschisa si , suspinand , se intoarce printre casele care si-au aprins lumini colorate in ferestre.

Alege un loc retras , intre doi castani batrani , aduna un brat de frunze moi,cat sa-si poata sprijini capul .
Intr-o curte , un caine ragusit isi cere suparat cina intarziata.

14 comentarii:

  1. Draga Gina,mi-a facut placere sa citesc povestea strazii.Nu m-am gandit ca o strada poate fi o fiinta care simte durerea si bucuria la fel ca si noi.
    Picamerele sparg si la noi si lasa rani adanci,dar pe trotuarele de pe strada mea.
    In oras e ca in toate orasele:strazi si oameni...zambind sau lacrimand.
    Weekend minunat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Plec cu sufletul peticit de poveste. Multam

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, frumuseţea urbană. Şi eu m-am ataşat de trotuarul meu. Cred că toate păstrează memoria anilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Gabi, asa o vad eu- ca pe o fiinta. Imi place s-o privesc, pentru ca o stiu de multi, multi ani. Cu toate ale ei!
    O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  5. Andi, tu ma surprizi de fiecare data!
    Daca ti-a placut, chiar ma bucur!
    seara buna!

    RăspundețiȘtergere
  6. Ioan, ne legam amintirile de statornicie!
    O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  7. Poveştile străzii sunt de fiecare dată altele... Şi tocmai de aceea au un farmec aparte. Îmi place să bat străzile, sincer să fiu, şi să iau pulsul realităţii din jurul meu...

    RăspundețiȘtergere
  8. Daca se zice ca suntem ceea ce gandin/mancam/ simtim, de ce nu ar fi valabil ca suntem si suma drumurilor pe care le strabatem?

    RăspundețiȘtergere
  9. "Suntem suma drumurilor pe care le strabatem"
    Frumos spus! Fac si eu parte din acei oameni care se opresc pe strada si admira/asculta.
    Povestioara ta, spusa din punctul de vedere al strazii, e foarte interesanta. Data viitoare cand voi iesi pe strada ma voi contopi cu ea:)
    Seara placuta!

    RăspundețiȘtergere
  10. Iti multumesc pentru ganduri, Diana!
    Asa cred- drumurile noastre ne reprezinta. Iar o anume strada, un anume drum se identifica , in esenta, cu cautarile , cu chemarile noastre. Asa simt!
    O seara frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
  11. strada imi era draga doar atunci cand isi invelea pletele cu frunze sau se lasa udata pana la piele.
    dupa ce am citit postarea ta, ma duc sa o mai vad odata.
    am neglijat-o fiidu-mi dor de cer.

    :)

    RăspundețiȘtergere
  12. Imi place de mor, ce spui- te duci acum s-o vezi?
    Da, calcam pamantul , dar iubim deopotriva cerul.
    Intre cer si pamant noi, fiintele, implinim armonia cosmica. Asa inteleg rostul fiintei umane..

    RăspundețiȘtergere
  13. Imi place gandul tau, Angela. Ai o nostalgie a cautarilor!
    Si eu imi tot caut, in cerc, visele..
    O zi de toamna frumosa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere