ce nu se uita

Nu stiu cata carte invatase. Vorbea frumos. Corect si atent. Era o doamna. Doamna Pandele. Cand nu tricota, cosea la masina din camera cea mai luminoasa. Daca nu avea treburi in gradina de zarzavat, o gaseai in bucatarie. Mirosind a busuioc uscat. Tinea fete in gazda. Eleve de liceu. Era cunoscuta in toate satele din preajma oraselului. In anotimpurile reci, cand renuntau la naveta, parintii fetelor sunau la usa doamnei Pandele. Am locuit in casa cu incaperi mari si ferestre umbrite de ciresi, un trimestru. Ultimul din liceu. Din motive serioase- acoperisul caminului se rupsese de tot, ploua ca afara, iar vantul sufla in voie, printre paturi.

In cele cateva luni, in scurte pauze furate, ca un drept castigat, printre poeme, logaritmi, aldehide, teze, extemporale si emotii, multe lucruri, aparent simple, am invatat. Ii sorbeam vorbele , urmarind fascinata degetele iuti trebaluind neobosite.

Pentru tocanita ei de cartofi, din Postul Pastelui, presarata cu verdeata din belsug, lasai deoparte orice alt fel de mancare. Friptura proaspata de-ar fi fost.

Fata de masa alba. Ca si painea. Fustita gospodinei- rosie, verde sau inflorata. Creata. Deasupra genunchiului. In coltul mesei- un fir de ceva, salcie pletoasa, cercelus, intr-un pahar, daca vaza este prea costisitoare.

Mi-a lucrat rochia de banchet. Triple voal creme. Cu manecuta scurta, bufanta. De la coafor, ne-am intors- eu si cateva colege- cu breton pe toata fruntea si coc, pentru o ultima ' inspectie'.

In urma cu vreo doi ani, intr-o seara pripita , am trecut prin dreptul casei. Nalbele, albe si rosii, acoperisera ferestrele. In curte , palcuri de iarba. Mi s-a parut ca vad, dincolo de perdeluta usii de la bucatarie, sortul in caroruri mici, albastre.