la Rovine, în câmpii

Revărsat  pe multe ulițe, unele mari, curate, umbrite de castani în floare, altele, înguste, ocolind un dâmb înverzit , un heleșteu încărcat  de iriși  bogați, aplecați mângâietor  către tufe de răchită, satul și-a deschis larg porțile sufletului.

De oraș, îl desparte o aruncătură de băț.

 Plecați , care pe unde, fiii satului  se întorc la casele  părinților.

 De data asta, nu i-a chemat  doar târgul anual al Găleșeștilor, pe care domnul Radu-Vodă, pe la 1501,  l-a consfințit, dând pravilă , ca în fiecare an, în a doua duminică  de după Paște  să se adune lumea, să vândă și să cumpere, să petreacă  și să se bucure în săptămâna luminată. 

Bătrânul sat  Țuțulești și-a luat numele de la întâiul locuitor, un cioban cu căciulă țuțuiată, luptător în oastea domnului  Mihai- Voievod Viteazul, care l-a făcut stăpân pe un lot , unde el și-a ridicat o casă.//

 În sala destinată întâlnirii fiilor satului , s-au adunat toate vârstele. Neamurile se recunosc mai ușor, ceilalți iau loc în bănci, ca niște școlari cuminți, albiți de anii care și-au pierdut șirul, stângaci, timizi, caută din ochi punți de conversație.

Tu ești matematicianul, ajuns meteorologul- șef? măi , am fost colegi de clasă, nu mai știi ce ne pățea pielea cu doamna Fantaziu? Nu ești dintr-ai lui Drăghici? Tu ești al lui Gogu lui Tudorică,  v-au luat comuniștii moara, cine stă în casa voatră? Săru mâna , Aurica,  am auzit  că te-ai făcut profesoară de română, ce te mai trăgeam de cozi,  că nu mă lăsai să fur și eu o un cuvânt -două  din  lucrarea ta.

 Rumoare, strângeri de mână, cum trec anii, măi frate..//

De ce scriu despre această comunitate argeșeană? 

Într-un fel , prin căsătorie, și eu am legătură  cu lumea adunată  în această splendidă  zi  într-una din  sălile modeste ale școlii, care , începând de astăzi   se va înnobila, primind  numele unui dascăl desăvârșit- profesorul  Gheorghe Toma, fiu al satului, elev  al școlii Găleșești, licean în Pitești, în  actualul colegiu Brătianu, student  al eminențelor- Simion Mehedinți și Nicolae Iorga, dascăl , mai întâi în satul natal, apoi în liceul unde a învățat, inspector școlar , bună parte din cariera sa metodică, autor al multor manuale școlare.//

Toți ascultă  uimiți cuvintele neobositului  domn octogenar Gheorghe Pană, care împărtășește momente din viața respectatului său dascăl. 

Vorbele se aștern frumos, chipurile  din bănci  se emoționează  de câte aud, multe le știu , fie că le-au trăit, fie le-au fost povestite  de  rude și prieteni.//

Ani de-a rândul, le-am vorbit elevilor mei despre splendidul poem Scrisoarea III, recitând , de fiecare dată, cu pasiune,  nemuritoarele versuri eminesciene . 

Recunosc smerită că nici chiar atunci când a trebuit să pregătesc un amplu program cu  elevii școlii nostre,  care a primit numele  domnului de țară și de neam, Mircea cel Bătrân, nu m-am întrebat și nici  nu mi-a spus vreodată vreunul dintre profesorii de istorie unde s-ar presupune că  ar fi fost locul bătăliei   dintre oastea lui Mircea și puhoiul otoman..

 Ascult vorbele înflăcărate ale octogenarului domn Gheorghe Pană, inițiatorul complexei acțiuni de astăzi. 

 Vorbitorul nu mai are vârstă, are doar suflet- Rovine, plural de la rovină, adâncitură,  surpătură de teren, râpă mocirloasă capătă dintr-odată o sonoritate specială. 

Se aud altele nume- Tufele roșii, Drumul omorului, La parapet.
Intr-o documentata lucrare , bazata pe informatii stiintifice, profesorul Ion Alexandru, sufletul acestei manifestari, ne poarta cu gandul pe meandrele toponimice ale unor vremuri frematand  de istorie, adusa la timpul prezent//

Dincolo de sat, se întinde câmpia, cândva un teren mâlos, împrejmuit de păduri tainice. Se citează numele unor cercetători, între ei și un  profesor piteștean- Nania, care au  întreprins studii aprofundate, au participat la săpături, descoperind  în spațiul  din afara satului   -oseminte umane  și de cai, potcoave, arme,  coifuri, platoșe.

 La doi pași de sat, începe istoria.//

 Când am ajuns,  soarele se lăsa către asfințit .

Vâlcele, coline, câmpie  cât vezi cu ochii, un heleșteu primind pe luciul apei, din înalt, sulițe vii.

Locul își doarme  somnul lui odihnitor,  generoasă, câmpia  a primit modernizarea- cabane,  autoturisme, câteva  bărci , la marginea Lacului Popii.

Orășenii veniți să-și petreacă însorita minivacanță la  început de mai nu știu că  adâncul pământului mustește de istorie.

 Soarele se rostogolește dincolo de zări,  timpul își țese mersul  în rotocoale de galben și roșu, cerul se unește cu pământul, trecutul își  ține în  suflet istoria,  prin legende păstrate din tată în fiu.

 Spune  bătrânul domn Pană că  de la ilustrul său profesor ar fi aflat că atâta măcel ar fi fost pe colinele din jurul satelor  de astăzi- Găleșești, Țuțulești, Suseni, Odăieni, Mocanca,  Șerbănești, , Mozacu,  atâta sânge românesc și turcesc ar fi curs, că mulți ani după aceea, copacii ar fi avut frunze roșii..

Tufele roșii..//

Și din  neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna.

Doamna  mărilor  ș-a nopții varsă liniște și somn.

Lângă  cortu-i , unul dintre fiii falnicului domn

Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte

S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe.

De din vale de Rovine..//

Se schimbă guverne, se desfac și se fac alianțe, viața curge , uneori liniștit, alteori năvalnic..

Reîntorși pe la vetrele străbune,  fiii rescriu istoria. 

 Când lumea este  tot mai puțin interesată de ieri, de cultură , de înaintași , de istorie, într-un sat, ca multe altele din țara asta,  o mână de oamani pasionați   înființează o societate culturală   rurală- Rovine. 

Ei lasă  celor ce vin  mărturia că trecutul este viu.
 Să fii mândru  că stai sus, numai atunci când  nu ți-e rușine  să-ți aduci aminte  cine te-a adus acolo. Nicolae Iorga.//
 N-am consultat  niciun  document în legătură cu relatările de mai sus, mi-am  exprimat  gândurile primite ca  dar,  în ultima duminică de aprilie, de la niște oameni  minunați.//

Inchei cu un gand, auzit, candva, undeva: 
Omul este singura fiinta , care poate sa priveasca cerul!