Omul este un mare fazan pe lume

Estul și vestul  sunt două pleoape.Deschizătura  lor dă la iveală albul ochiului. Pupila  nu se vede.
Inceborg Bachmann.

Ca și tine, am descoperit-o pe  romanciera Herta Muler, doar după ce în 2009, Academia Suedeză  i-a acordat Premiul Nobel pentru literatură.. 

Am cumpărat și am citit atunci trei dintre cărțile ei Animalul inimii, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul și Călătorie într-un picior.http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/10/exista-prieteni.html 
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2009/12/animalul-inimii-fuge-ca-soaricele.html
http://incertitudini2008.blogspot.ro/2010/09/cine-e-treaz.html//
Ca orice domn  respectabil,  Moș Nicolae mi-a adus  trei cărți.

Foarte ocupată, ca orice gospodină care  vrea să primească sărbătorile cum se cuvine, mi-am  zis că  amân lectura, ceva nu-mi da pace, mă întrebam  pe care dintre ele s-o citesc mai întâi, și uite așa, am ajuns din nou la Herta Muler.

Omul este un mare fazan pe lume.

 Incitant titlu,  156 de pagini, 49 de flashuri, de ce atâtea n-aș putea spune, poate să fi fost vârsta  de atunci a autoarei , greoaie lectură, citesc  trei/patru/zece pagini, măi, fir-ar să fie, chiar să nu meargă, auzi- tradusă în peste  douăzeci de țări, ce să fie proză  poetică suprarealistă? este drept- gravă, gri, tăioasă, domle, îmi zic, nu se poate, trebuie s-o citesc!Și uite așa, m-am convins că nu este carte de lăsat din mână, fiecare  flash cu numele lui, o radiografie, un segment de viață între Hârtoapa și Părul făcut permanent, un sat ardelenesc, prin anii 80, în care vântul bate dinspre Austria, nu de la București, că de acolo vine doar praf, o comunitate  de nemți, secui , români, zărari, cam nespălați, zice autoarea, o fi știind ea ceva,  o lume peste care timpul  spânzură adormit, amiaza este mai  mare decât satul, mulți au emigrat pe unde au avut rude, soarele își arde crugul, cocoșii au  noaptea în cioc,  străzi strâmte și  mereu acoperite de frunze, cad frunzele în plină vară,  case albe, muiate în var, a secat fântâna, după apusul soarelui  se aude  doar țipătul plin de noapte ale cucuvelei,  alteori gardurile  trec prin ploaie, copacii picură, timpul naște valuri, mărul cască gura să-și mănânce fructele..
Oamenii   și-au pierdut numele, se cunosc bine între ei - paznicul de noapte, milițianul, preotul, poștărița, pielarul,  croitorul, dentista,  tâmplarul,pietrarul, groparul( un român, o fi  vreo aluzie, cine știe?)
În gară  s-a oprit  un tren,  copiii veniseră cu flori, o fetiță urma să-i spună Regelui chiar o poezie, dar, când trenul s-a oprit, cineva a comunicat că Măria SA, Regele, doarme..
Tragism,  imagini crude, abrutizare, dușmănie, agresiuni,  prostituție, sărăcie- ne iau tot și păsările, oile și porcul , chiar și  fructele  neivite pe ramuri,  un pic de umor negru, Cântecul 
M-am dus odată la Berlin/ 
Să văd  orașu- acela plin. 
Și lalala, noaptea trecea ( dacă te interesează, trebuie să citești cartea, neapărat ). 

Locuința  pielarului care a reușit să emigreze la Stuttgard, după ce a vândut tot,  este casă de rugăciuni pentru baptiști, ăștia se împerechează  pe întuneric, după cum se nimerește, de asta fac  câte opt copii.
Rudi, fiul lor, inginerul , rămas  undeva  în munți,  este cam nebun..n-a uitat-o pe Amalie, îi mai trimite câte un semn.
 În această așezare, doar câțiva își mai păstrează identitatea-  bătrâna  Kroner, la a cărei înmormântare asistă toată comunitatea, morarul Windisch, nevasta lui, Katharina, care voia să se mărite cu Josef, pentru el a ajuns până în Rusia, a  învățat acolo  gustul supei de iarbă și gerul și  prostituarea, foamea  doare, și-a vândut paltonul pe zece felii de pâine, Josef a murit, a murit și Varvara, iubita lui Windisch.. 

 Morarul și Katharina   și-au întâlnit tristețile.. iubire?  greu de presupus, prima lor scenă de amor s-a consumat în cimitir, printre morminte, el , repede,  și-a agățat viața lui de viața ei. 

Amalie, fiica lor,  este  este frumoasă, se îmbracă modern, merge  adesea în oraș, mai ales când plouă.. educatoare în sat, părinții îi aduc  care ce are- zahăr, carne,   pahare , cei mai mulți lucrează la  fabrica de cristaluri, sunt bune, se caută în Germania.
Toțí copiii locuiesc în  blocuri  sau în case, le spune Amalie  șoimilor patriei..Împreună adunate,  toate casele sunt o casă mare, Această casă  mare este patria noastră. În casele  noastre locuiesc tații  și mamele noastre. Ei sunt părinții  noștri. Fiecare copil  are părinții lui.. La fel ca  tatăl  nostru din casa în care locuim, tovarășul Nicolae Ceaușescu este tatăl țării noastre.
Și la fel  ca mama  noastră din casa în care locuim, tovarășa Elena Ceaușescu este mama țării noastre. Tovarășul N. Ceaușescu este tatăl tuturor  copiilor. Iar tovarășa E. Ceaușescu  este mama  tuturor  copiilor.Toți copiii îi iubesc pe tovarășul și pe tovarășa, pentru că ei sunt părinții lor.  
Morarul   vrea să emigreze.
 Este singura lui șansă de a fugi dintr-o lume  care îl sufocă.

 De aceea,  îi duce milițianului  seară de seară câte doi saci de făină, fie vremea oricât de rea. 
Poștărița cunoaște mersul treburilor  a băut  sute de scrisori,  este prea bătrână să-i  mai placă  milițianului..
Paznicul de noapte le știe pe toate-  nu -ți dau ăștia pașaport, cu făina aia a ta nu ajungi nicăieri , nevasta este bătrână ,  vine  fiică-ta la rând, preotul o face catolică, milițianul apatridă, poștărița îi dă cheia  când are el treabă în depozit.

 Pe furoul roz al Amaliei  scrie Primăvară irlandeză, preotul îi mângâie coapsa Amaliei, milițianul  are fruntea umedă..îi sărută umărul Amaliei.
Este prețul către libertate.
Acasă, Windisch  sparge cu pumnul oglinda în care nu se vede pe sine, îi rânjesc cei doi călăi,  popa și milițianul -batjocorindu-i fiica.

Da,  au pașapoarte. Grea povară...
Omul este un mare fazan pe lume..

 Morarul a vândut tot. 

 Patru geamantane mari, o dansatoare de cristal, pașapoartele  și  banii din portmoneu  de parcă n-am fi locuit niciodată aici , a venit deja alt morar, regățean, acum este iar ca la război, pleci  și habar nu ai  cum și dacă  te mai întorci vreodată..dacă vrea Dumnezeu ne întoarcem  la vară în vizită.
Trenul pornește, costumul lui Windisch este prea strâmt,  păcat de stofă,  Amalie doarme,  în mintea ei, pe sub părul făcut permanent,  nevasta  morarului  și-a și aranjat  lumea ei nouă.//
 Dumnezeu are grijă, peste un an,  Windisch  încuie ușa mașinii, pe ușa portbagajului scrie Diesel,  el și nevasta lui  poartă costume gri, la biserică ochii lumii îi urmăresc se duc la împărtășanie, fără să se fi spovedit.

Un copac își apleacă umbra peste ei.//
Doi dintre eroii acțiunii sunt convinși că omul este  mare fazan pe lume. Afli doar dacă  citești cartea.

 Te-am convins?