Terminați micul dejun și mâncați bine, pentru că diseară cinăm în iad! Eroii de la Termopile(film)
O prietenă virtuală povestește cum și-a petrecut ea, în plină iarnă europeană , vacanța pe alte meridiane însorite, prilej cu care observă cât de exacți sunt nemții. Printre altele, se referă și la faptul că ei mănâncă tot din farfurie, asta pentru că probabil știu foarte bine să-și cântărească din ochi porția.
Ai putea spune că este ceva banal sau, cel mult, un fapt oarecare. Mie mi se pare ceva foarte important. Și o să spun de ce.
De vreo zece ani, îmi petrec vacanțele în grup, mai mare la început și tot mai redus cu vremea..
Fiecare zi de vacanță începe firesc în sufrageria internațională a hotelului, micul dejun fiind inclus în costul excursiei.
De când mă știu, acest moment al
zilei este , pentru mine, cel mai frumos- în copilărie mi-l pregătea
mama, cum știa ea cel mai bine- învățam mereu dimineața, așa că ne
petreceam primele minute ale dimineții doar noi două.
Îțí (mai)amintești gustul laptelui proaspăt de țară?
În liceu, internistă fiind, micul dejun luat în cantina plasată peste drum de liceu, dar destul de departe cămin, începea cu două felii de pâine neagră, pe care elevul de serviciu le aducea într-un coș împletit, ce gust extraordinar avea coaja răscoaptă! Lenți termina pâinea înainte de a veni marmelada de mere și ceaiul fierbinte, că mereu ne frigeam. Ne mai puneam întrebări una alteia la fizică, la chimie, pentru că urma întâlnirea cu babacu , sosit bosumflat din trenul de București, cu dom Bălcescu, care nu avea niciodată timp să-și încheie toți nasturii, din cauza teribilului stil de a-și face mai triumfătoare intrarea în clasă.
La facultate, tot la cămin am stat, dar de acum, lucrurile erau total altfel, micul dejun lux! noi, fetele, care mai de care mai apretate, coafuri marca geluța, săraca primea atâtea comenzi, că nu-i rămânea timp și pentru ea, noroc că avea păr natural , rochii, bluze , fuste, zilnic schimbate între noi, asortate după priceperea fiecăreia, priviri clipicioase cu matematicienii, pe biologi nu-i luam deloc în seamă, toți știau că filologele sunt șic.
Vremea fuge, micul dejun și-a păstrat frumusețea lui- mi-e dor să-i văd pe copiii mei făcând mofturi la una, la alta, sunt bărbați în toată firea..
M-am luat cu vorba , oricum n-am uitat ce voiam să spun.
În liceu, internistă fiind, micul dejun luat în cantina plasată peste drum de liceu, dar destul de departe cămin, începea cu două felii de pâine neagră, pe care elevul de serviciu le aducea într-un coș împletit, ce gust extraordinar avea coaja răscoaptă! Lenți termina pâinea înainte de a veni marmelada de mere și ceaiul fierbinte, că mereu ne frigeam. Ne mai puneam întrebări una alteia la fizică, la chimie, pentru că urma întâlnirea cu babacu , sosit bosumflat din trenul de București, cu dom Bălcescu, care nu avea niciodată timp să-și încheie toți nasturii, din cauza teribilului stil de a-și face mai triumfătoare intrarea în clasă.
La facultate, tot la cămin am stat, dar de acum, lucrurile erau total altfel, micul dejun lux! noi, fetele, care mai de care mai apretate, coafuri marca geluța, săraca primea atâtea comenzi, că nu-i rămânea timp și pentru ea, noroc că avea păr natural , rochii, bluze , fuste, zilnic schimbate între noi, asortate după priceperea fiecăreia, priviri clipicioase cu matematicienii, pe biologi nu-i luam deloc în seamă, toți știau că filologele sunt șic.
Vremea fuge, micul dejun și-a păstrat frumusețea lui- mi-e dor să-i văd pe copiii mei făcând mofturi la una, la alta, sunt bărbați în toată firea..
M-am luat cu vorba , oricum n-am uitat ce voiam să spun.
În restaurantele hotelurilor în
care am mâncat, imediat îțí dai seama care sunt ai noștri ,după cum arată farfuria sau farfuriile- dacă tot este, de ce să nu încerc, și-apoi am plătit, nu?
spunea cineva, o parte se consumă, o parte( consistentă) se îndeasă de-a valma în
geanta cât mai încăpătoare.
Îți dai seama că nu despre bărbați vorbesc.
Și nu contează deloc portmoneul sau cardul.
Nici firma.//
Scormonitorii- figuri stranii, saci soioși, bețe noduroase cu cârlig.
Citeam undeva că suntem printre națiile care aruncă, zilnic, multă mâncare.//
N-am găsit un proverb nemțesc despre mâncare, așa că spun unul în a cărui rețetă cred La micul dejun fii egoist, prânzul împarte-l cu prietenul, iar cina dă-o dușmanului!
Tu ce zici?
Un dar de suflet de la domnul Simion
Scormonitorii- figuri stranii, saci soioși, bețe noduroase cu cârlig.
Citeam undeva că suntem printre națiile care aruncă, zilnic, multă mâncare.//
N-am găsit un proverb nemțesc despre mâncare, așa că spun unul în a cărui rețetă cred La micul dejun fii egoist, prânzul împarte-l cu prietenul, iar cina dă-o dușmanului!
Tu ce zici?
Un dar de suflet de la domnul Simion
Draga mea,
RăspundețiȘtergerecitesc de ceva timp blogul tau si astazi mi-am facut curaj sa-mi dau si eu cu parerea. Pt. ca sunt de ceva timp in Germania am sa te ajut eu cu un proverb despre mancare, care tradus inseamna acelasi lucru pe care l-ai spus tu: "Zum Früstück sollst essen wie ein König, zum Mittag wie ein Kaiser und zum Abend wie ein Bettler" ( mananca de dimineata ca un imparat, de pranz ca un rege , iar seara ca un cersetor)
Salutari si numai bine, C.
Bine ai venit, dragă C!( de ce nu-ți scrii numele întreg?)
ȘtergereCă mă citești este o plăcere pentru mine.
Că ai scris este o bucurie!
Proverbul tău amintește numele unui frumos roman pentru copii, semn că mereu lumea a fost împărțită.
Poate îmi spui cum te-ai adaptat printre „exacți„..
Te aștept cu drag!
Nu condamn atitudinea romanilor de a strange totul dupa ei la capitolul mancare,suntem neam de fomisti!Din istorie veni vorba...
RăspundețiȘtergerePoate că n-ar fi de condamnat- deși jenant este, orice ai zice-dacă respectivele persoane chiar ar trăi modest acasă.
ȘtergereAm văzut ceva interesant la Londra, invitată fiind de fiul meu la un restaurant arăbesc. Au fost aduse multe feluri, prea multe pentru cât puteam mânca noi. Plus „darul casei„.
La final, ospătarul ne-a întrebat dacă ne pune la pachet partea neconsumată.
Este ceva firesc la ei- resturile sunt greu de depozitat, iar consumatorilor le „prind bine „ acasă.
Diferența între situații este că tu, consumatorul ai plătit întreaga cantitate.
Ca excursionist, achiți un mic dejun , nu un dublu/triplu mic dejun.
Desigur, este vorba de mentalitate. Nu as fi asa de dur cu cei ce baga in sacosa. Cei ce pun pe masa "excursionistilor" o cantitate "mai mare" s-ar putea sa puna cantitatea corecta (de teama de vreun control inopiat) in speranta ca le va "ramane ceva". Credeti-ma, mentalitatea de hot nu e tipic romaneasca. A fost importata de sute de ani de la "lumea civilizata".
RăspundețiȘtergereNu i-aș spune hoție- este ceva jenant, nu-și pun „supliment „ în sacoșă, neapărat persoane aflate în strâmtoare, unele chiar au bani mulți.
ȘtergereCă stăpânul avar face sluga hoață, asta știu, dar aici este altceva- ceva care ține de demnitate. Părerea mea.
In America portiile de mancare sunt exagerat de mari si, bineinteles, scumpe. Asa ca, nimeni nu poate consuma tot din farfurie(bucata de beef este de 400 g )si, la sfarsit, ceri ospatarului o caserola in care el iti depune restul din farfurie ca sa il iei acasa. Crede-ma, Gina, a doua zi, beef-ul ala scos de la tine din frigider este talpa, nu se mai poate manca, desi ieri era moale, minunat de gustos. Asa ca, lumea nu prea cere asta si resturile se arunca si-s enorm de multe resturi, ai putea hrani un continent cu mancarea aruncata de americani dupa ce se satura. Cam asta-i...
RăspundețiȘtergereDe ce ti se pare nepotrivit ca cei mai avuti sa fie si cei mai strangatori? :lol: Da, la micul dejun din sufraferia hotelului mananci cat poti nu iei si pentru mai tarziu.
Seara buna si liniste prin sufletele noastre acum de sarbatori! Te pup.
Elise,
ȘtergereCe să zic- America! America!
Cât despre „săracii bogați„, mă gândesc că tot așa s-au și îmbogățit- strângând. ( de la alții)
Seară frumoasă!
1. In primul rand, m-ai facut sa ma gandesc la vremurile pe care le-ai rememorat si tu, Gina draga: copilarie, adolescenta, tinerete. Am stat la camin in timpul liceului, dar si al facultatii. Nu stiu cum se face, dar, din pacate, nu-mi amintesc mai nimic despre vremurile acelea- cred ca mintea mea a refuzat sa stocheze informatii, dar imi amintesc de faptul ca si mie imi placea marmelada. Si painea intermediara, aia rotunda, atat de buna cand era calda...
RăspundețiȘtergere2. Nu as fi foarte generoasa cu un necunoscut, de exemplu, in ceea ce priveste banii. Sau tigarile- bine, nu mai fumez, ma gandesc la perioada cand fumam. In schimb, as imparti mancarea sau i-as da-o cu totul, unui strain, fara sa stau pe ganduri. Chiar si dusmanului meu i-as intinde o bucata de paine, la nevoie! Nu as vrea sa fiu pusa la incercare in situatii critice, pentru ca as putea fi dezamagita de mine insami.
Te sarut, si... tine masura in toate!
Gabi,
ȘtergereNu știu dacă mintea mea s-a focusat pe copilărie și pe adolescență, aș zice , mai degrabă, că sufletul face alegeri.
Am multe fotografii din acei ani.
Dincolo de ele, revăd mulțimi de amănunte foarte dragi!
Chiar dacă este slăbiciune, recunosc că am dat bani, nu mulți, străinilor aflați în impas, nu cred că voi repeta gestul.
Gânduri bune!
Hop şi eu !
RăspundețiȘtergerePrimăvara 1953, de la politehnica de pe Polizu fuga în Buzeşti apoi în tramvaiul 20 cei mai mulţi fără bilet, încercau să-nduplece taxatoarea :”Ştiţi şi dumneavoastră când aţi fost în studenţie..” la care ceda şi taxatoarea. Flămânzi săream din tramvai înainte de capăt (20 întorcea la Kisellef,în apropiere de ambasada URSS) şi altă fugă la cantină(era şi căminul acolo chiar vis a vis de ambasada amintită) unde ne aştepta “Bismark”, administratorul cantinei, cu o supă sau ciorbă chioară şi felul doi “mâncare de prune”, un fel de tocană, dar nu-mi amintesc să fi fost şi urme de carne. Nici înainte şi nici după, n-am mai întâlnit “mâncarea de prune” Dar atunci se aştepta Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor, şi era o mare austeritate. Seara unii dintre noi mai stăteam "la cor" aşa-i spuneam suplimentului când mai era şi se-ndura "Bismark" să ni-l dea.Rar mai găseam un ţap de bere la “Fântânica”, in apropiere de Piaţa 1 Mai.
La cămin aveam o sală de lectură la etaj de unde lansam avioane de hârtie către ambasada URSS, care era peste drum (şosea). Tot de acolo am avut privilegiul să vedem steagul la ambasadă coborât în bernă la moartea lui Stalin, chiar mai înainte de ştirea oficială.
Apoi a urmat « Festivalul » cu lume multă, cu berea care n-o găseam înainte, cu periniţa şi iar periniţa noastră, devenită « internaţională » peste tot, dar mai ales în Piaţa Universităţii. Am plecat fără să mai aşteptăm sfârşitul « Festivalului », la Braşov în practică, unde am găsit aceeaşi penurie. Totul era concentrat in capitală la « Festival ».Şi autobuzele erau plecate,unde oare, tot în capitală, aşa ca am mers de la gară ca la Viena cu caleaşca.
Astea toate au fost atunci. De mult, de mult.
Bună dimineața cu noaptea în cap!
ȘtergereMi-ați lipsit!!( cu adevărat)
Ce vremuri descrieți! există în povestea dumneavoastră un fel de revoltă, eu am văzut partea plină a paharului- nostalgia și chiar un strop de romantism- în viața fiecăruia dintre noi a existat cândva un ”Bismark„, fie el administrator/pedagog /profesor/director( de școală, în cazul meu)
Cred că în manualul de Limba română, dintr-a șaptea, era un text dedicat Festivalului Internațional al Studenților. Atunci am aflat că școala nu se termină la mine în sat! hi! hi!
N-am fost admisă la facultate în București- este amintirea mea tristă și are legătură cu doamna Zoe Dumitrescu-Bușulenga. N-a fost să fie..
Într-o tabără studențească de la Izvorul Mureșului- eram acolo toți redactorii-șefi ai revistelor studențești- am mai avut un fel de regret- că nu m-am dus la Timișoara.
Amintiri..
p.s. voiam să povestesc ceva, o întâmplare petrecută pe „Splaiul Independenței„, las pentru data viitoare.
Vă păstrez un loc aici, zilnic! Să nu mai chiuliți!
A
Revin cu o “Fantastică poveste de dragoste din război, a unui tânăr ofiţer român care salvează o tânără rusoaică.. « .
RăspundețiȘtergereÎn studenţie, în anul întâi chiar, l-am avut ca profesor pe Teodor Bălănică. Un barbat inalt, ras in cap, cu aspect impresionant aşa era atunci în anul 1953, exact cum este desccris în frumoasa poveste, Jovial pus pe glume. O plăcere la cursurile lui.
N-aveam să ştiu atunci povestea vieţii lui. Nu demult, însă un fost coleg, mi-a trimis România Literară : Nr :7 (18/02/2011-24/02/2011) cu rubrica Meridiane : « Anna » de Ludmila Stern. Cu profesorul Teodor Bălănică, în miezul povestirii. Nu pot să înşir aici toată povestea , dar o recomand cu căldură, în revista menţionată, şi nu veţi regreta.
P.S.Pe Splaiul Independenţei, am sta o vreme şi la căminul Institutului de Zootehnie şi Medicină Veterinară, dacă veni vorba.
Am adus povestea aici! Să o pot citi pe îndelete.
RăspundețiȘtergereVă mulțumesc frumos!
Anna Petrovna Poreţkaia, cu numele de fată Komarovţeva, s-a născut în 1914, cu o lună înainte de începutul Primului Război Mondial, în satul Petropavlovka (azi Tarasovka) din raionul Pologovski, regiunea Zaporojie, într-o familie de agent veterinar. Părinţii ei nu erau deosebit de instruiţi, dar se deosebeau prin bunătatea şi înţelegerea celor din jur. Mama ei a crescut patru copii ai soţului din prima căsătorie. Ania era unicul lor copil comun. Nici nu împlinise patru ani când a început revoluţia şi Războiul civil, dar ea spunea că-şi aminteşte multe întâmplări din acele timpuri. (...)
Terminând cursurile pregătitoare şi trecând cu succes de examenul de admitere, Anna s-a înscris la Institutul Juridic. Aici erau trei facultăţi: Drept administrativ, Drept procesual, Drept în reeducarea prin muncă. Ce fel de specialişti devin studenţii acestor trei facultăţi, pe Anna n-a interesat-o în momentul alegerii profilul profesional. A scris în cerere „Drept de reeducare prin muncă”, pentru că-i plăcea uniforma de la această facultate – fustă albastră şi bluză cu petliţe maronii. Ei îi venea bine această uniformă. Dar peste două luni, apreciindu-se „naivă şi proastă fără minte”, Anna a priceput: la RM se pregătesc studenţi pentru a lucra în lagărele de muncă. Perspectiva de a lua parte la faptele de pedepsire a deţinuţilor era de neacceptat pentru Anna, aşa că a trecut la Facultatea de Drept procesual. Acolo se pregăteau viitorii avocaţi „dar spre regretul meu, – râdea Anna – studenţii acestei facultăţi nu aveau uniformă, însă eu am purtato până la sfârşitul anului pe cea de la RM”. (...)
În anul 1939 Anna Petrovna a fost avansată. A fost transferată din procuratura de raion la secţia de cercetări din Procuratura U.R.S.S. Şef direct îi era procurorul general Andrei Ianuarievici Vîşinski, o figură sinistră şi contradictorie. Cu voce şoptită, el era numit Andrei Jaguarievici. Călău crud şi neînduplecat, dar totodată un om instruit şi erudit. Contemporanii lui afirmau că era o personalitate charismatică, adăugând că „avea un farmec neverosimil de control şi totul îi era îngăduit”. Iată ce scriau despre Vîşinski juriştii ce lucraseră cu el: „Avea un stil riguros, lipsit de politeţe, convingerea iniţială în vinovăţia celor cercetaţi, faţă de care exprima deschis dispreţul. Vîşinski era modelul de urmat pentru preşedintele «Tribunalului poporului» din Germania nazistă, Roland Freisler”.
Nu știu din ce motive nu reușesc să „transport celelalte părți ale acestei tulburătoare povești.
ȘtergereO voi citi în România Literară!
O versiune mai scurtă, a povestirii,se află în Jurnalul.ro. Autor Alina Turcitu 21 septembrie 2012.
RăspundețiȘtergereP.S. Iarna pe uliţele Timişoarei :
http://www.youtube.com/watch?v=0Z9UVu7SY3s
Îmi cer scuze că răspund cu întârziere, am avut două zile cam aglomerate.
ȘtergereÎn sfârșit, mi-am găsit răgazul pentru a citi povestea profesorului dumneavoastră.
Tulburătoare este puțin spus.
Ceva atât de tainic, plin de poezie aspră și tristă, dureroasă și fabuloasă.
Ceva din sufletul meu îmi spune că toate iubirile mari se împlinesc, chiar dacă uneori prea târziu..
Ce vreau să vă spun este că parte din atmosfera rusească de odinioară îmi este „cunoscută„, din povestirile tatălui meu, care a fost prizonier.
Eram copil, când mi-a povestit, și nu prea coerent sau poate eu n-am fost suficient de atentă.
Undeva, nu știu numele satului, după terminarea războiului, el s-a căsătorit. O chema Olga, era fiica primarului, au avut un copil. Alioșa. Este mai mare decât mine cu patru/cinci ani.
Tata n-a putut să se adapteze vieții de acolo, așa că într-o noapte, a „furat „din casă o damigeană cu miere, care i-a fost salvarea, până a ajuns în țară. A trecut Prutul înot. Era un tip foarte puternic, blond, cu ochi albaștri.
În țară, s-a căsătorit cu mama.
Apoi am venit eu pe lume, după vreo trei ani.
M-a învățat rusește, știam multe cuvinte când am mers la școală, nu știam să scriu. Într-o seară, mi-a povestit despre prizonieratul lui.
Probabil că înțelegeam puțin.
A fugit timpul, m-am dus la liceu, apoi la facultate, discuția noastră a rămas suspendată. Tata s-a îmbolnăvit. Într-o zi, șapte ani după pierderea mamei, am rămas și fără el.
Undeva, Alioșa există fără să știe că are doi frați.
Tare mult mi-au placut si de data acesta amintirile dumneavoastra, doamna Gina!
RăspundețiȘtergereAm vazut si eu ca sunt unii romani, care in excursii sau chiar la evenimente speciala, nu sunt sanatosi daca nu pun si pachetel pentru acasa sau pentru mai tarziu.... din pacate.
Mi-a placut foarte mult si plimbarea virtuala pe ulitele Timisoare!
O seara cat se poate de frumoasa va doresc, doamna Gina, cu mult drag! :)
Ștef,
ȘtergereSă nu te superi că răspund târziu, am avut niște zile mai„altfel„..
Cât despre conaționalii noștri „strângători„, asta este, cam greu să se mai dezobișnuiască de vechile obiceiuri.
Timișoara? un dar de la un domn special!
Seară frumoasă îți doresc!
Mulţumesc pentru răspunsul dumneavoastră. Mi-aţi dat o nouă emoţie : a profesoarei lângă a profesorului. Ce tandem frumos !
RăspundețiȘtergereDar amintirile cheamă alte amintiri.
În copilărie şi eu am ascultat povestirile unui concetăţean, care din armata austro-ungară, a fost luat în Galiţia prizonier de ruşi în primul război mondial , şi trimis într-un lagăr de prizonieri tocmai în Manciuria.
A venit revoluţia, si omul povestiri mele mânat de dorul casei, a străbătut toată Rusia învolburată din extremul orient al Manciuriei până acasă. Un român, un roman, o aventură, dar cine să-l fi scris ?
Regret că fiind prea mic n-am reţinut decât crâmpeie din povestiri, cu toate grozăviile revoluţiei prin care a reuşit să treacă şi să scape. Spunea cum veneau « roşii » cu prinşii « albi » îi înşirau la malurile apelor curgătoare şi-i înpuşcau, apoi după o vreme veneau « albii » cu prinşii » roşii » şi –i înşirau la malurile aceloraşi ape şi-i împuşcau. Şi erau multe ape curgătoare însângerate atunci în Rusia.
Tot atunci alt concetăţean prizonier, după război, în acele tulburări , a reuşit să ajungă în ţară, cu o rusoaică din Ecaterinoslav. S-au căsătorit şi au avut copii.Cred că o chema Ecaterina ca şi pe fica ei, noi îi ziceam Cătălina. Pe băiat îl chema Vladimir, cum altfel, noi îi ziceam Vlad.
Ar mai fi şi alte povestiri, dar cine să le asculte ? !
EU!!
ȘtergereȘtiți, mă gândeam așa, cum o fi lumea gândurilor?Vedeți câte povești nespuse există?
Fiul meu cel mic mi-a cerut să „adun „arborele familiei. Când m-am văzut în fața unei asemenea provocări, mi-am dat seama cât de mult am pierdut, am pierdut întâmplări, fotografii, date. Chiar și medaliile bunicului- ale lui talițu, el a luptat la Mărăști, Mărășești, Oituz, Avea un decret semnat de Rege, cu o caligrafie impecabilă. Cred că era înrămat, alături erau decorațiile, văd cu ochii minții”Crucea Sfântul Gheorghe„..Eram atât de mică, lucrurile s-au precipitat, părinții au construit altă casă, bunicii s-au stins, amintirile sunt doar undeva, în mintea mea de copil..
Tata îmi povestea despre o tânără evreică foarte frumoasă, soldaților li s-a cerut să tragă în evrei, în fața lor era groapa, tânăra a fost salvată, tata a ținut-o ascunsă multe săptămâni, ea le spăla și obielele..Firul poveștii s-a frânt undeva, realitate își duce firul, partea nevăzută a lumii se scrie doar pe răbojul sufletelor.
Să-mi spuneți Gina.