toți oamenii mari

au fost mai întâi copii.( dar  puțini dintre ei își mai aduc aminte) Antoine de Saint-Exupery

  Sunt două zile pe an în apropierea cărora nu-mi găsesc deloc astâmpărul, în noaptea  de dinainte nu dorm, răscolesc    amintiri, deschid cutiuța cu minunății pe care nu le-aș schimba cu nimic din toată lumea asta,  revăd  cât poate să cuprindă uimirea  dinăuntru către  afară.
Ningea blând,  bogat, mai bogat ca niciodată,  ce stare,  bucurie,  emoții,  întrebări , ceva  greu, imposibil de prins în cuvinte, să  fii MAMĂ , între atâtea alte mame!
Un iepuraș albastru pe o păturică albă, pufoasă,  pătuțul,  niște degețele   mici de tot,  colici și spaime, termometrul mereu la îndemână,  scutece albe, mereu la spălat, cum râde, de ce plânge,  cât ia în greutate..
Ningea  frumos,   noi doi, pe ulița satului,  el în  săniuța/trăsurică,  o clipă  doar, m-am uitat  înapoi, nu știu când  și cum o fi coborât,  călca moșnegește, sprijinindu-se de  spatele înalt al săniuței!
Îți imaginezi   ce bucurie, ce  stare  nedeslușită era în mintea mea!
Da, a mers  chiar în ziua în care împlinise un an!
 Este bărbat, și soț, și tată!
Pentru mine rămâne  tot băiatul mamei, chiar și   dacă   gândurile mele i se par copilării. 

Copilării, sigur, pentru că  în sufletul meu este tot  copil.
 La mulți ani, Cătă!