suntem mereu angajați în fuga

 de noi înșine, de întâlnirea cu noi înșine, pentru că mereu vrem  să avem ceva, în loc să fim ceva, cum ar spune Erich Fromm.

În fiecare dintre noi există un posibil hoț de tinerețe. 
 Fiecare, în felul său, ar vrea să păcălească  viața, ademenind-o pe cărări lăturalnice.
Ce caută fiecare, încercând  să pară mai tânăr?
  O fi acel etern mit al tinereții fără bătrânețe, în căutarea căruia omenirea nu obosește să alerge?
Este rușinos  să recunoști că  nu  mai ești chiar tânăr?
Bătrânețea este  ceva înspăimântător?este o povară pentru tine, și,  mai ales, pentru  ceilalți?
  Să fie frica  pricinuită de întrebarea  ce este după?

Tocmai am terminat de citit o carte frumoasă, domoală, cuminte, scrisă fără pretenții, pe înțelesul tuturor, o carte ai cărei autori , doi psihanaliști celebri, Fritz Riemann și Wolfgang Kleespies, își propun să ne învețe arta acceptării de sine, filozofie care conferă vieții sens și profunzime.
 Fără să minimalizeze dificultățile legate de îmbătrânire, ca fenomen absolut firesc, cartea îndeamnă la crearea unui respect, în timpul tinereții, față de acea convingătoare performanță umană, aceea de a ști să îmbătrânești frumos..
 În concepția autorilor nu există inutilitate. 
Tinerețea are élan, aspirații, forță, dorințe, idealuri, nevoie de idoli, aripi. 
Bătrânețea are experiență , abilități, solicitudine, dăruire, știe să aleagă grâul de neghină. 
 Citat în carte,C.G. Yung a studiat tendințele de dezvoltare inerentă a omului, care prezintă importanță, tocmai pentru cea de-a doua jumătate a vieții. 
 Viața noastră este o temă cu variațiuni- binele și răul  sunt divinul din noi, pentru care suntem răspunzători,  rămâne  mult  hazard, pe care nu-l putem stăpâni, dar pe care trebuie să-l acceptăm.
Dacă acordăm vieții țeluri ascendente și sensuri, de ce să nu facem același lucru și cu viața descendentă?(pagina 109)

 De ce să te rigidizezi, de ce să devii refractar, prăbușit în propriul trecut?
 Dacă în dimineața vieții noastre, scopurile erau: banii,  dragostea, cariera, găsirea partenerului ideal,  familia, deci o natură simplă, nu neapărat cultura vieții, scopul celei de-a doua părți din viață trebuie să fie aprofundarea culturii.
 Doar așa, printr-o activitate plină de sens, nu cu gânduri apăsătoare, bătrânețea poate deveni o artă. 
O mare șansă pentru libertatea spirituală la bătrânețe constă în a nu  mai fi identificat cu anumite roluri  sociale.
Trebuie să înveți  să schimbi  ținuta oficială ( de  serviciu, oricare ar fi fost acela, oricât de drag îți va fost ) cu haina proprie-EUL-libertatea interioară. Trebuie să vrei să faci asta.
Sigur că lucrurile nu sunt simple, întâmplări rele sunt destule: boală, sărăcie, suferințe fizice,  marginalizare,  singurătate, poate chiar depresii.. 
Cine(îți) oferă protecție? 
 copiii s-au (în)depărtat, au treburile lor, cercul de relații se îngustează, vecinii  au îmbătrânit și ei, mulți nu mai sunt, prietenii  au și ei problemele lor..
 Asumată, bătrânețea  dă șansa îndreptării într-o formă nouă  către identitate cu tine îns(u)(ă)ți, fără a trebui să mai joci rol de: profesor, medic,    militar,  artist,  inginer, mecanic, brutar .Este nevoie de multă sinceritate față de tine!
 Tu cu tine! 
Trebuie să te accepți fără să te amăgești.
 Cartea recomandă întoarcerea la natură, permeabilitatea la toate minunile vieții, dar și concentrarea către interior, către propriile profunzimi, unde putem găsi temeiul cosmic al existenței, care este  credința în Dumnezeu.

 O să spun o poveste. 

Toată viața, și-a slujit stăpânul cu devotament.
Ajuns la pensie, acesta și-a permis o vacanță prelungită în Africa,  un safari binemeritat, așa că l-a luat cu el și pe el,  bătrânul său câine credincios.
Ziua îi acorda libertate totală.
Multă vreme, câinele s-a odihnit, aștepta liniștit întoarcerea stăpânului. Lenevea.
Într-o zi, a văzut un stol de fluturi. 
Tot jucându-se cu zborul lor colorat, s-a rătăcit.
 A adulmecat , cum făcuse toată viața, dar nu găsea drumul, ba, parcă se afunda tot mai adânc în  hățișul  plantelor necunoscute… 
Atunci l-a zărit un tânăr leopard hămesit. Era cât pe aci să se arunce asupră-i. 
Norocul  câinelui, o grămăjoară de oase.
  Apucă un os și începe să roadă. 
Leopardul îl pândea, gata de atac. 
Lăsând să-I cadă osul din gură, câinele hămăie așa, ca pentru sine:
- Delicios leopard, mi-am pus burta la cale, bine-ar fi dacă aș mai găsi unul. 
Speriat de moarte, leopardul o ia la fugă.
 Cocoțată într-un copac, o maimuță,văzând  întâmplarea, a  înțeles șiretenia câinelui.
Își freacă lăbuțele de de bucurie, simțind  că  este rost de o afacere. Aleargă după speriosul leopard și îi cere protecție, dacă îi va spune  ea cât de fraier a fost. Nici una, nici două, sare în spinarea păcălitului și împreună aleargă să-l pedepsească  pe șmecher, așa cum merită.
 Adulmecându-i de departe, câinele pricepe că maimuța i-a suflat ceva leopardului. 
 Conștient de pericol, se întoarce cu spatele spre musafirii nepoftiți, prefăcându-se că tocmai a ros ultimul oscior. Își  scarpină  urechea și  latră, tot ca pentru sine: 
-O să-i  rod  coada afurisitei  maimuțe. 
De un ceas am trimis-o să-mi aducă alt leopard…

 Dacă povestioara este o alegorie, care ar fi morala?