~Vom purta tot timpul opinci si costum popular~~

Particica de nemurire

“Faptul că au intrat în povestea asta nu a fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din necesitate. 
Fiind săraci şi temerari ei mergeau la Paris,la studii, pe jos”.

 Toata lumea este grabita.
Fiecare vrea sa ajunga UNDEVA.
Unde??
Cat despre lectura, ce sa zic? aceeasi graba..

Rupe din timpul tau, ( uite ca nu am cronometrat cat mi-a luat sa citesc  toate insemnarile, mai ales ca am recitit anumite pasaje;) rupe un sfert de ceas din graba ta  si n-o sa-ti para deloc rau.
Cred ca toti copiii ar trebui sa citeasca aceasta poveste adevarata.

`~Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au abandonat, copleşiţi de greutăţi! Ştiam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de groaznice. Speram să revedem cu toţii pămîntul patriei, dar n-a fost cu putinţă. Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai departe!".
Nu trebuie sa se spuna ca romanii au abandonat, coplestiti de greutati!~~

..sunt cuvintele penultimului temerar.//

Campion mondial la mersul pe jos :

Subiect: Cum au devenit opincile româneşti respectate în întreaga lume

Trista şi incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori
culturali pe care România i-a avut vreodată.

1 aprilie 1910: patru studenţi români pleacă pe jos, într-o călătorie
de 100.000 de kilometri în jurul lumii, purtând cu ei cultura
românească în cele mai îndepărtate colţuri ale celor cinci
continente.
Dintre cei patru, doar unul avea să supravieţuiască acestei încercări: după şase ani de mers pe jos, şase traversări ale Ecuatorului şi 497 de perechi de opinci rupte, buzoianul Dumitru Dan avea să se întoarcă în ţară cu un record
mondial şi o părticică de nemurire. Însă, în România, ţara pe care a
iubit-o şi a promovat-o peste tot în lume, chiar şi nemurirea îşi
găseşte sfârşitul sub praful gros al uitării şi al nepăsării…

“Vom purta tot timpul opinci şi costum popular”

În vara anului 1908, agenţia pariziană Touring
Club de France a lansat o provocare inedită: cine parcurgea
100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pământul cu mijloace
materiale proprii, avea să primească 100.000 de franci (sumă ce
astăzi ar echivala cu o jumătate de milion de
euro).
În scurt timp, în competiţie aveau să se
înscrie aproape 200 de temerari. Printre ei şi patru
români. Toţi studenţi în Paris şi toţi în vârstă de
doar 19 ani: Dumitru Dan şi Paul Pîrvu (studenţi la geografie) şi Gheorghe Negreanu şi Alexandru Pascu (studenţi la Conservator).
Cum dintre toate itinerariile, cel al românilor a
fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus
o singură condiţie: să fie lăsaţi să se pregătească
în ţară vreme de doi ani. Tot lui îi va veni şi ideea privind
finanţarea călătoriei: banii necesari hranei,
transportului cu vaporul şi taxelor aveau să-i obţină
susţinând spectacole folclorice prin lumea
largă:
“Dacă suntem români şi vom cunoaşte lumea,
atunci când să cunoască lumea românii dacă nu atunci
când aceştia le vin la poartă? Vom purta tot timpul
opinci şi costum popular.”
Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru
în costume naţionale şi opinci ieşim din
Capitală”
Cei patru se întorc în ţară şi, în timp ce
studiază intensiv cartografia, meteorologia şi etnografia,
îşi alcătuiesc un repertoriu compus din sute de cântece
şi dansuri tradiţionale. Iar peste toate acestea, evident, exerciţiile fizice: merg
zilnic câte 45 de km pe jos, antrenându-se în toate
anotimpurile şi pe toate formele de relief.
“Faptul că au intrat în povestea asta nu a
fost întâmplător pentru ei. Era o pasiune născută din
necesitate. Fiind săraci şi temerari ei mergeau la Paris,
la studii, pe jos”, avea să-şi amintească, peste ani, Steliana Sârbu, fiica
lui Dumitru Dan.
Pe 1 aprilie 1910, cei patru (însoţiţi de Harap, câinele care-i va urma credincios aproape întreaga călătorie) aveau să părăsească
Bucureştiul:
“Cerul e acoperit şi plouă mărunt. Toţi patru în
costume naţionale şi opinci ieşim din Capitală” –
aceasta este prima însemnare din jurnalul de călătorie
ţinut de Dumitru Dan. Se îndreaptă spre Braşov, iar de
aici ajung în doar trei zile la Budapesta (unde
dau prima lor reprezentaţie şi câştigă primii bani),
lasă în urmă Berlinul şi merg spre
Danemarca:
“Iată şi primul incident: la graniţa cu
Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism
internaţional, ne-a arestat şi expediat la Flensburg, unde
am aflat că eram suspectaţi de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate într-o decoraţie sau avansare, a rămas uimit când – după ce
ne-am lămurit cu şefii lui – ne-a văzut din nou.”
“Sunteţi români, nu?”
Urmează Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm şi
Helsinki (unde spectacolele lor se bucură de mult succes)
şi, în cele din urmă St. Petersburg şi Moscova. Aici,
vizitând galeria Tretiakov, îi năpădeşte dorul de casă: “În faţa
unui tablou de Vereşceaghin am plâns ore în şir. Erau
imagini cu Războiul de Independenţă din 1877, ţărani
români pictaţi în straie ca ale noastre”.
În octombrie 1910, românii se aflau în
Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munţi,
“rebegiţi de frig şi uzi de ploaie”, până la
Tbilisi, iar apoi, mai departe, până în
Teheran.
“Cele câteva spectacole pe care le-am prezentat
în Persia s-au bucurat de o afluenţă de spectatori peste
aşteptări. Am observat că persanii nu cântă la niciun
instrument muzical.
De ce? Pentru că religia îi opreşte. (…)În pustiul
acela, unde femeile, de sărăcie, nu poartă voal, ci doar
tagir, şi acela de stambă, nu din mătase neagră, copiii
studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica,
persana, araba şi turca!”
După Bagdad, traversează Valea Eufratului
mergând pe jos alături de o caravană cu
cămile, trezind mila arabilor: “Degeaba le-am explicat rostul
mersului nostru pe jos, dădeau din cap şi ne compătimeau,
crezându-ne fie bolnavi, fie săraci sau avari!”. În
Damasc au primit daruri de la românii din Galaţi şi
Brăila stabiliţi aici cu afacerile, au trecut
prin Ierusalim, Cairo, Alexandria şi, “înfioraţi de
urletele şacalilor”, au coborât pe Valea Nilului
avântându-se în inima Africii.
În Sudan, “unsprezece zile nu am întâlnit pe
nimeni, n-am băut apă proaspătă, n-am văzut umbră de
pom”, în deşertul saudit “dunele fumegau, sunete
metalice, înfiorătoare umpleau
aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte. Ne-am
aruncat în nisip şi am aşteptat, nu ştiu cât, poate
zeci de ore, până s-a sfârşit”, iar “în Zanzibar
ne-a sunat într-o zi la ureche întrebarea:
«Sunteţi români, nu?». Acolo unde ne aşteptam mai
puţin, am fost găzduiţi şi ospătaţi într-un hotel,
proprietatea unor gălăţeni stabiliţi de mai bine de 12
ani”…
“Cauţi hotel în pădure de parcă eşti la
Buşteni!”
După parcurgerea coastei de Est a Africii, a
urmat traversarea în Madagascar şi, la bordul unui vas,
au pornit spre Australia. Traseul australian avea să
însumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un
pedometru comandat special din Anglia, care calcula
distanţele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains
şi grotele Jenolan şi, dornici să ia
contact cu băştinaşii, s-au aventurat într-o zonă
sălbatică. Şi au fost capturaţi de
aborigeni.
În timp ce Pîrvu şi Negreanu ridicau un
adăpost, Pascu şi Dan s-au avântat în necunoscut şi
s-au trezit într-o groapă adâncă de 20 de metri, una
dintre capcanele pentru animale
ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperând că vor
fi auziţi de ceilalţi doi colegi. Însă,
în locul acestora au apărut băştinaşii, care i-au legat
cu frânghii şi i-au dus în faţa şefului de
trib.
“El ne examina atent armele şi lanternele ce ne
fuseseră luate între timp. (…)Mărunţi la stat, aproape
goi, cu pielea variind de la arămiu la brun-închis, au un
chip deformat
din cauza nasului turtit. Ochii le sunt însă de-o agerime
surprinzătoare. Nu seamănă deloc cu negrii pe care i-am
văzut în Africa sau cu maiestoşii maori pe care i-am
cunoscut în Noua Zeelandă.”
Spre norocul lor,
ameţindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. ”Cauţi
hotel în pădure, de parcă eşti la Buşteni”, i-a
reproşat Pascu lui Dan şi apoi s-a aruncat în foc,
arzându-şi legăturile de cânepă şi eliberându-şi
mâinile. Au fugit amândoi, dar arsurile
la braţ ale lui Pascu nu aveau să se mai vindece
vreodată.
Prima mare tragedie
Drumul românilor a continuat prin insulele
arhipelagului Asiei de Sud (unde,
“cu Brâuleţul şi Ciobanul
am supravieţuit prin insule cu portocali”) până în
Sri Lanka, apoi, îmbarcându-se la bordul vasului
“Peninsular Oriental” au pornit spre India. În iulie
1911, la debarcarea în Bombay, aveau parte de o mare
surpriză:
“Nu am ştiut că Times of India ne anunţase sosirea! Ne
aşteptau sute de curioşi şi reprezentanţi de asociaţii
sportive! Ne rezervaseră camere la hotelul Prince of Wales
din capitală!”.
Și tot aici
avea să se petreacă şi prima mare tragedie a călătoriei
lor.
Românii sunt invitaţi pentru două zile la
palatul rajahului, iar după ospăţul oferit în onoarea
lor,
Dan, Negreanu şi Pîrvu au ieşit în oraş pentru a
cumpăra cele trebuincioase călătoriei, iar Pascu a rămas
să povestească gazdei şi invitaţilor din peripeţiile
lor.
La întoarcere, i-au găsit pe toţi leşinaţi, cu pipe de
opium în mână.
“Jurasem să ne ferim de tot ce e străin
obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit puţin şi a
început să se scuze, ba că masa a fost copioasă, ba că
nu a putut refuza. În timp
ce explica, s-a prăbuşit”,
notează Dan în jurnal.
Colegii i-au “fricţionat braţele şi
tâmplele”, iar rajahul i-a liniştit, spunând că se va
trezi după un somn de o oră, două. Pascu însă nu s-a
mai trezit niciodată, iar
medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium.
Era 17 iulie 1911, iar ei rămăseseră doar trei călători
însoţiţi de un câine…
Temuta căpetenie a triburilor
jivaros
Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din ou în
Africa,
la Cape Town: “Inima ţi se strânge când ceva e interzis pentru
negri, sau e doar pentru albi”.
De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo şi
Gabon, până în Senegal şi, după ce poposesc aproape o
săptămână în Tenerife, pleacă spre America de Sud. În
ianuarie 1912, sunt aşteptaţi la Rio de Janeiro de sute de
localnici: deveniseră deja faimoşi,
iar în ziare erau mai mereu articole despre sosirea
lor.
“Am folosit şederea din plin pentru a prezenta
mai multe spectacole de dansuri populare româneşti,
precedate de conferinţe despre România. Sala teatrului
Diamantina s-a dovedit
de fiecare dată neîncăpătoare.”
Traseul sud-american continuă cu Paraguay,
Uruguay, Argentina, Chile şi Bolivia, iar la graniţa
dintre Ecuador şi Peru, temuta căpetenie a triburilor
jivaros, cei care
“decapitau duşmanul omorât şi îi conservau capul prin
mumificare cu ajutorul soluţiilor speciale şi al nisipului
fierbinte” ţine neapărat să-i cunoască personal şi
să le onoreze prezenţa.
Cea de a doua mare tragedie
În cele din urmă cei trei ajung în San
Francisco, unde, după un popas de
doar trei ore,
se îmbarcă spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra
în China prin Hong Kong, trecând prin Canton şi
stabilindu-şi ca destinaţie oraşul Pekin (Beijing-ul de
azi).
Traseul presupunea traversarea munţilor Nau
Lin, pe un traseu extrem de
periculos. Într-una
din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe
o ploaie măruntă, în timp ce mergeau în şir indian
sprijinindu-se în bastoanele de lemn, aveau să audă un
strigăt: Dan şi Pîrvu aveau să-l vadă pe Negreanu
rostogolindu-se şi lovindu-se de stâncile
umede…
Negreanu “părea să aibă fracturi şi leziuni
interne, era tot însângerat”. Dan fuge spre primul sat
şi, când noaptea se lăsase deja, se întoarce însoţit
de doi chinezi. Negreanu
era ”vânăt şi tremurând”. Îl poartă într-un
hamac până în sat, dar, negăsind niciun doctor, merg
încă 10 kilometri până la spitalul unui
orăşel.
Aici li se spune că primul doctor va sosi abia
în zori. La şapte dimineaţa, Dan pleacă să ceară
ajutorul autorităţilor.
Când se întoarce la spital îl găseşte pe Negreanu mort.
De acum mai rămăseseră doar doi prieteni călători. Şi
un câine.
Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa
Albă
Din Pekin, cei doi pleacă spre portul siberian
Nikolaevsk, iar apoi în peninsula Kamceatka. În
estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de
kilometri prin viscol şi geruri fără egal”. Reuşesc
să ajungă, printr-un noroc, la strâmtoarea Bering –
“Temperatură de minus 37 grade, mâini jupuite de frig,
proviziile îngheţate” – şi, înaintând printre
satele de eschimoşi, îşi continuă drumul spre Skagway,
Juneau şi, în cele din urmă,
Vancouver.
Aici Dan avea să observe pentru prima dată că
Pîrvu nu este în apele lui:
“E prea tăcut, el, care râdea şi de neajunsuri. Îmi
spune că îl dor de ceva vreme picioarele”.
Îşi continuă drumul prin Seattle, Portland şi
San Francisco, iar de aici se vor
întoarce
pentru prima dată în Europa, după mai bine de trei ani:
ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveţia,
Franţa şi Olanda, iar de aici, cu vaporul, în Anglia.
Londra avea să îi impresioneze: “De necrezut! Sunt aici
mai mulţi scoţieni decât la Glasgow,
mai mulţi irlandezi decât la Dublin şi mai mulţi
catolici decât la Roma!”.
La Londra aveau să afle unde că, pentru a
înfrânge teama instaurată odată cu tragedia Titanicului,
compania de transport Allen Line oferea o sută de locuri
gratuite pentru cursa transatlantică. Aşa că pleacă din
Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland şi Toledo,
până la Detroit.
Cei doi români îşi continuă drumul şi, cum
renumele lor era tot mai mare,
sunt primiţi personal de guvernatorii statelor Delaware şi
Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitaţi să
petreacă o zi chiar la Casa Albă.
Între timp, în Europa izbucnise războiul…
Cea de a treia mare tragedie
Pe teritoriul SUA, spectacolele lor sunt tot mai
aşteptate aşa că trec, rând pe rând, prin Virginia,
Kentucky, Tennessee şi Alabama. În Jacksonville, Florida,
Pîrvu avea să se
prăbuşească: “Era la capătul puterilor, picioarele
aveau răni groaznice, iar cei patru medici care l-au
consultat mi-au spus că e grav şi trebuie să se
oprească”. Pîrvu îl roagă pe Dan să i-l lase lui pe
Harap, câinele care îi urmase încă de la începutul
călătoriei şi îl roagă pe Dan să-şi continue
drumul:
“Măi frăţioare, am făcut mai bine de 90.000
de km. Am fost patru, apoi trei şi, iată, doi. Acum mă
pierd şi eu. Nu trebuie să se spună că românii au
abandonat, copleşiţi de greutăţi!
Știam că vor fi, dar nu le-am prevăzut aşa de
groaznice. Speram să revedem
cu toţii pământul patriei, dar n-a fost cu putinţă.
Trebuie să lupţi singur, să mergi neşovăielnic mai
departe!”.
Cu inima îndurerată, Dumitru Dan avea să
asculte rugămintea prietenului său şi să plece din nou
la drum. Iar
peste câteva luni avea să afle că, în luna mai 1915,
Pîrvu a murit, cu ambele picioare amputate.
Destinul călătorului de
cursă lungă
După şase luni de călătorie solitară pe
teritoriul SUA, Dumitru Dan avea să ajungă, pe 18 ianuarie
1915, în Havana.
E primit cu mare fast – “Sute de oameni mă aşteptau,
mulţi sportivi şi jurnalişti care aveau să mă urmeze pe
toată perioada şederii” – însă durerea pierderii lui
Pîrvu era încă prea mare pentru a se putea bucura: “Am
dăruit un costum popular muzeului din Santiago
de Cuba, am plâns şi am mers mai
departe”.
Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados şi
Venezuela. De aici, îmbarcat la
bordul transatlanticului
“Buenos Aires”, ajunge, în aprilie 1915, în Lisabona.
După o escală în Malta, e arestat la Salonic de un
ofiţer britanic care,
văzând că are în bagaje reviste
din toate colţurile lumii, îl consideră spion.
Aşa se face că românul este
expediat la Londra, pentru anchetă.
Ministrul plenipotenţiar al României şi
cluburile sportive britanice fac presiuni şi, în cele din
urmă, Dan este eliberat şi retrimis la Salonic. Însă,
din pricina războiului,
e obligat să întrerupă traseul stabilit şi să se
întoarcă în ţară. Din cei 100.000 de km ai
itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de
km…
Abia după opt ani – în vara lui 1923 -,
Touring Club de France îi stabileşte un itinerariu pentru
parcurgerea distanţei rămase.
Dan pleacă din Bucureşti pe ruta
Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traversează nordul Italiei
şi Elveţia şi Soseşte la Paris chiar pe 14 iulie 1923,
ziua naţională a Franţei şi, printr-o coincidenţă,
chiar ziua în care împlinea 34 de ani.
Află că fusese monitorizat în permanenţă de diplomaţii
ambasadelor franceze şi de organizaţii sportive din toată
lumea.
După ce prezintă raportul călătoriei, e primit cu fast
şi i se înmânează titlul de campion mondial şi cei
100.000 de franci care, între timp, se devalorizaseră
dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de
euro).

O garsonieră de la Elena Ceauşescu şi un
mormânt pierdut în nepăsare

Cu banii primiţi Dumitru Dan avea să-şi cumpere
un hotel în Bacău, însă, din pricina războiului,
afacerea avea să meargă prost.
Aşa că a urmat cursurile Institutului de Administraţie
şi a lucrat în domeniul asigurărilor sociale, iar după
venirea comuniştilor la putere a mers prin şcoli să
povestească elevilor despre călătoria
sa.
“A făcut un memoriu către Elena Ceauşescu
pentru a primi o casă. A venit o comisie ca să vadă care
sunt condiţiile, dacă sunt îndreptăţiţi să ceară
casă şi au văzut că eu aveam
deja patru copii şi mama şi tata stăteau într-o
căsuţă cu pământ pe jos. Le-a aprobat cererea şi le-a
dat o garsonieră cu chirie.
Acolo a şi murit la 90 de ani”
(Steliana Sârbescu, fiica lui Dumitru
Dan)
A fost înmormântat în Buzău, în Cimitirul
Eroilor. Un mormânt străjuit pe
care aproape că nimeni
nu-l mai ştie, străjuit doar de o cruce ruginită de
metal. O cruce pe care nu scrie nimic.

//Să ne străduim să ne păstrăm
inocenţa....
______________
"Mergeţi cu bine, cu
sănătate, în vremurile care vor veni!" (urare
getică straveche: primită prin comunicare astrală la
Şinca Veche în anul 2001)//
Multumesc domnului Simion Meda, care  a dus in lumina  crezul spre nemurire  al unor ROMANI! 

citeste si aici: http://www.gsp.ro/gsp-special/superreportaje/presa-de-calitate-aventura-celor-patru-romani-reconstituita-de-gazeta-sporturilor-253362.html