frânturi de jurnal în vremea pandemiei

motto.„Munca este cel mai potrivit dezinfectant...” ,  

Nicolae Iorga.

Caietul  cu  margini tocite este, cel mai adesea, prietenul meu  care nu trădează niciodată.  Confesor  fără grai, dar  cu  așa o minte bună și o inimă încăpătoare  , că pot să  bat  în fereastra lui  la orice oră din zi și  din noapte.
Este o dimineață   frumoasă de mai  cu pălărie verde, plină de  flori  galbene  și albe.  Am voie să  părăsesc  apartamentul pentru câteva ore. Deși  iubesc mersul pe jos  și -mi place să trăiesc intens clipa  când pot să îmbrățișez  cu toată ființa mea curățenia naturii, ceva  mă  oprește  să  ies afară.
 Ceva  care  vine dintr-o revoltă. Revolta  că  nu mai înțeleg  lumea. Treaba asta cu împărțirea  oamenilor în” persoane  vulnerabile”  și  lumea   adevărată îmi aduce, parcă, zilnic,  un fel de tristețe, pe care  nu prea pot să  o înving de fiecare dată.
    Conștientizez  tot mai multă  orbecăială  în jur: unii se tem  de   boală  și stau în casă, sperând  că așa  vor putea trăi  mai mult, ( cu ce preț?) alții, dimpotrivă,  strivesc regulile  conviețuirii  impuse de autorități și acționează  aiurea.
  Bunăoară,   doamnele  astea cu vârste  cuprinse între  40 și  64 de ani. Categorie  invincibilă! (așa  vor fi crezând, cumva, persoanele apaținătoare)
După ce-și termină ce au ele de făcut prin casă, ies  rapid în  fața  blocului și, una  lângă alta, (  apare așa, sporadic câte o mască)  se așază  nu chiar lipite, dar  destul de  aproape,  ocupând cele două bănci situate  față în față.   Deunăzi, o  fumătoare  ședea  grecește  chiar pe   locul  intrării în scară.  Să te crucești, nu-i așa?
   Și vorbesc. Vorbesc întruna.
 Nu contează  că   la un etaj superior un student la medicină   învață  serios.  Nici  că sora lui  este  liceană  preocupată.  Nici că alte persoane cărora programul ăsta ciudat le-a dat viața peste cap  ar  vrea să doarmă atunci când pot.Nici  că  în bloc există persoane  care  muncesc de acasă, străduindu-se , din greu, să-și mențină  locul de muncă.
Un tătic  joacă fotbal cu  fiul , altul   pălăvrăgește  cu  un vecin,  copii de toate  vârstele aleargă pe trotinete.
Ai zice  că   fiecare  poate  să facă ce vrea.
 Și că doar el  contează.
 El și   nimic altceva.
Dar tu? tu,  persoana  care  a trăit toată viața  în respect pentru ordine ( fără exagerare), într-o decență  a   lucrurului  bine și la timp  făcut?
  Care este locul  tău astăzi într-o lume fără busolă?

pe scara sufletului

 Și-au ridicat o căsuță. Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara. Îi spuneau timnic.

De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.

Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.

Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.

 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

Când sora cea mică abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții. Au înfiat-o. Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, mezina  avea, deja,  al treilea copil.//

I-am cunoscut pe cei doi bătrânei,  care  s-au ocrotit unul pe altul, toată viața Oameni cu frica lui Dumnezeu.   Până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post. Au depășit  câte nouăzeci de ani//

Căsuța lor nu mai este de mulți ani, nu știu de ce. Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet. Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul. Cine le-o fi rostuind pe toate?

 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele,  am ridicat o căsuță.

Alte vremuri. Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă. Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?

Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.

Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...// 

în cușcă

 Cum vacanța este abia la jumătate, iar  pentru plajă vremea nu este tocmai potrivită, în  prima zi de gustar,  m-am gândit să spun o poveste. Povestea aceasta, împreună cu alte câteva, pe care mi le-a spus și mie cineva, i-ar fi venit povestitorului, printr-un email, de la un coleg de școală, fiul unei stațiuni de cercetări.
Într-o zi, au sosit în stațiune niște oameni de știință . Ei  voiau să  afle dacă, după atâția ani de la dispariția lui Darwin, maimuțele, adică, presupușii noștri strămoși, ne mai seamănă. 
 Sau dacă noi.. .
Ce mai încolo și încoace, au făcut un experiment. 
 Au pus într-o cușcă, o scară, nici prea scurtă, nici prea înaltă. Pe vertical. Pe ultima  ei treaptă,  au agățat niște banane mari și frumoase. 
Imediat, o maimuță s-a și cocoțat să  înhațe bananele. 
Cercetătorii au lăsat-o să se răsfețe, dar, pentru a le liniști pe celelalte, au turnat peste ele o găleată  mare de apă .
Alte banane proaspete și numai bune de mâncat au fost agățate în capătul de sus al scării. O maimuță pofticioasă a tras cu ochiul la surate și , crezând că nu este văzută, repede- repede, a început să se cațere. 
N-a scăpat de vigilența colegelor, de la care a primit o chelfăneală zdravănă.
 După câteva zile, indiferent cât de puternică era aroma bananelor agățate  în vârful scării, nicio maimuță nu a mai îndrăznit să urce.
Oamenii de știință au înlocuit una dintre  cele cinci maimuțe existente în cușcă.Proaspăta chiriașă, cum a văzut bananele, fuga!pe scară. Celelalte i-au aplicat o corecție strașnică. Pofticioasa  a fost imediat  înlocuită. 
Tentată, următoarea a primit o și mai mare bătaie, pentru că și  maimuța exmatriculată, în trecere, i-a tras câteva labe.
Experiența s-a tot repetat, până când toate maimuțele au fost înlocuite.
Deși peste cele din cușcă nu s-a mai turnat apă, ele continuau s-o bată pe îndrăzneața care jinduia după banane.
Oamenii de știință și-au formulat concluzia, imaginându-și că, dacă ar fi fost posibil un dialog între ei și maimuțe, una dintre ele ar fi răspuns la întrebarea- de ce o bateți pe colega voastră care vrea banane?
 Dacă povestioara este o alegorie,care ar fi morala ca răspuns al maimuței- lider de opinie?

Astăzi își serbează ziua de naștere  doi  mari artiști : Tudor Gheorghe și Horațiu Mălăele. 
La mulți ani! 

................................................

darul Brândușei