cânta la muzicuță

  Când   am aflat  eu că există, eram în clasa a  V-a. El era într-a  VI-a.
.  Pe tătăl lui,  domnul  Puiu,  îl știam de  niște ani buni, pentru că era prieten cu tata. Trecea de multe ori pe  la  noi, în drum spre  Podăreni, până unde se întindea  zăvoiul din lunca Argeșului.Era  brigadier silvic.
   Îi purtam  un fel anume de respect, pentru că povestea frumos, pe îndelete.  Era  bucuros  că   îl ascult cu luare-aminte.

Cred  că  citise multe  cărți la  viața lui..
  Pe  fiul  său,Cantemir, cum era   înscris în catalog,  aveam să-l cunosc într-o recreație. Eu eram în clasa a  V-a, el cu un an mai  mare. Diriginta noastră, domnișoara  Coca,  vorbea  cu  noi, un grup de fete.  Misu-  așa  il strigau  colegii-  s-a apropiat, era  un  copil sfios, își tot frământa degetele,  apoi  a prins curaj și  i-a cerut  domnișoarei să-l învoiască   la ora următoare. Avea  zoologie, iar profesoara  era   diriginta  mea.
Ea a insistat  ca  băiatul să-i spună  motivul. Se cam codea el,  eram de față  vreo șase/ șapte fete...
- Trebuie  să  dau mâncare puilor.  Tocmai  i-a scos cloșca.    Dacă moare  vreunul  de foame,  tata mă bate.  Mama nu este acasă.
   Noi l-am privit , fiecare  cam cum a înțeles  situația, unele au  râs, el privea în pământ.  Cred  că  domnișoara  l-a învoit.
O vreme,  îl vedeam, în treacăt, prin pauze,  mereu singuratic .
  Ne-am dus   la licee în orașe   diferite.
Aflasem că tatăl lui  îl voia  preot.Fără să accepte  împotrivire  din partea  lui  Mișu.
  Ne vedeam  vara, pe la ceaiuri.  Cânta   minunat la muzicuță,  rămăsese tot sfios, deși   crescuse mult în înălțime. Era nelipsit de la reuniunile  noastre- liceeni din satele   vecine.  Venea  cu bicicleta.  Când  acordeoniștii, doi   foști colegi de  clasă, oboseau, Mișu  cânta la muzicuță: cu tot sufletul, duios, trist, poate  chiar  tragic.
Nu știu  să  fi avut  vreo „prietenă” specială,   ceva  nu  mergea.   El era mereu   abătut.
S-a dus la  Facultatea de Teologie,  avea un statut  special în acei ani,...
Îmi amintesc  că familia lui a fost invitată la  nunta mea,  eram studenți, el, la  Sibiu, cred.   Nu au venit părinții, a  venit  doar el.
 Când  orchestra  lui  Ciontică, adusă  de la ” Doina Argeșului”, din Pitești, s-a dus la  masă, Mișu  a  cântat  la  muzicuță.
Absolut extraordinar!

 Atingea  notele  cu aceeași pasiune  profundă, ținând ochii întredeschiși.
 Cred  că a  fost ultima  oară când l-am văzut.
Când l-am ascultat.
După  niște ani, când , deja, părinții lui nu mai erau, am aflat   că  Mișu  nu a fost niciodată preot-  a   urmar  Dreptul  și  lucra  în Titu   

Fără să  fi avut o familie.
Au  trecut alți ani.
 Într-o zi, o rudă  mi- a spus că, după  o  grea suferință, sufletul lui  neînțeles  a urcat undeva, sus, în pacea  fără margini.
De câteva ori pe an, când merg în satul meu, trec prin fața casei lui, tot  mai obosită ,  cu pereți  cojiți de ploi, de ninsori. 

Zăvorâtă. 

Acoperite,ferestrele rătăcesc în uitare.Gardul , trist și el.
  Peste drum, o  salcie pletoasă vestește rotirea anotimpurilor...

în unghi deschis, mereu cocorii

Se schimbă anotimpul, alte culori se risipesc în calendar,

nestingherită, vremea își toarce povestea, pleacă,  și aștepți să se întoarcă, din nou, cocorii. Le-ai văzut zborul, unghi fără geometrie, schimb de locuri în mers?

Uneori te uiți așa îndelung și nu vezi nimic, alteori chiar fără să-ți pui ochelarii, livezi de  întâmplări se desfac din buchet, tapiserii suav colorate se răsfață în mers fără grabă . Un fel de convalescență  se lasă pe suflet, ți-e dor și ți-e sete, eziți între dubiu și hartă de fapte, dincolo de tine ziua își împlinește menirea, a simți, a zâmbi devin unul și același confuz sentiment, dorul nu înseamnă trecut,toamna plutește prin frunze.

pe scara sufletului

 Și-au ridicat o căsuță. Pe  frunte rotundă de tăpșan. Două camere, o bucătărioară cu antreu, alături, cămara. Îi spuneau timnic.

De la un capăt la altul, cât toată casa, un  pridvor lat, cu ghirlande  tăiate în lemn lustruit.

Au înconjurat-o cu iarbă și pruni.

Laolaltă  s-au adunat ulmi, vișini, salcâmi, un stejar, cine știe cum o fi venit tocmai acolo,  tufe de rozmarin și levănțică.

 S-a întâmplat să nu aibă copii, se aveau unul pe celălalt.

Când sora cea mică abia învăța să meargă în picioare, și-au pierdut părinții. Au înfiat-o. Și au crescut-o cum s-au priceput, niciunul nu trecuse de douăzeci de ani. S-au gândit s-o mărite repede, să plece la casa ei.
La nouăsprezece ani, mezina  avea, deja,  al treilea copil.//

I-am cunoscut pe cei doi bătrânei,  care  s-au ocrotit unul pe altul, toată viața Oameni cu frica lui Dumnezeu.   Până și tacâmurile se schimbau la intrarea în post. Au depășit  câte nouăzeci de ani//

Căsuța lor nu mai este de mulți ani, nu știu de ce. Trei trepte, sparte pe alocuri de ploile multe și aspre, de zăpezile spulberate printre ulmi  bogați și vișini fragili, amintesc de cerdacul însorit vara , în care se răsfățau mușcate roșii în buchet. Pe alocuri, tufe mari de liliac, de iasomie și de mâna Maicii- Domnului întineresc în fiecare primăvară. De parcă cineva  le-ar arăta drumul. Cine le-o fi rostuind pe toate?

 În amintirea  celor doi bătrânei, cărora le purtăm numele,  am ridicat o căsuță.

Alte vremuri. Pe un perete de lemn, îngălbenită de neuitare, poza lor de nuntă. Alături, pe o măsuță, biblia, din care zilnic, taica mare citea , subliniind  apăsat cu un plaivas chimic, ceea ce găsea el că trebuie revăzut,  mai știi  gustul creionului , care lăsa urme violet pe buze?

Alte flori, pomi și copaci, iarbă și fân, verde și fluturi, cărări și taine,   ieri și astăzi,  laolaltă.

Vremea își toarce , cuminte,  mersul ei șerpuit...// 

travesti

În lumina  umedă a zilei, vremea își măsoară altfel  cursul. Prea repede a întors foaia!

Până ieri,  raze vesele  mângâiau tandru  frunze,  crengi, ferestre, vise.

Toamna a început cu un fel de tristețe, ca și cum, brusc, cerul a uitat să mai  zâmbească.

  Absent , verdele și-a  pierdut strălucirea, într-un surâs   care doare, suportând fără împotrivire răpăiala prelungă..

Mesteacănul meu își strânge la piept haina ușoară, plesnită  furios   de   nevăzute  bice.

 Așteptam  o toamnă  discretă,  cu  flori de frunze  în plete, cu  parfum de  nuci plesnind în coji  mustoase.

 Un preludiu  al albului  de nea..

Și-a făcut apariția o toamnă țâfnoasă, lipsită  de feminitate, bărbătoasă, agresivă chiar.

Aștept să-și consume artileria în tentative eșuate,  aștept  zile cu  sclipiri de miere arsă,  topite în nopți cuminți, cu lună plină.

 Aștept  o toamnă   duioasă,  maternă,  în misterios  zbor de cocori , mișcătoare puncte pe  seninul  ceresc.

 Îți place toamna?

 

”universul nu este al meu,

 eu sunt al lui.

Fernando Pessoa, Cartea neliniștirii.

Am ales din cartea asta, citită pe îndelete,o propoziție  limpede-Umbrele sunt la fel de frumoase , ca și lumina.

 Îmi place judecata asta .
Mi-a venit în minte urmărind jocul neastâmpărat, voit disimulat, al iernii. O știam plictisită, monotonă. Torcând leneș. Ca o pisicuță somnoroasa. Dintr-odată , și-a arcuit mersul, de jivină răsfățată, nestăpânită.

Alaltăieri  țopăia cu picioarele goale prin băltoace, peste noapte a îmbrăcat sarica lungă cu glugă . Cât casa.

Și dacă zilele fug, așternându- se bogat, în jocuri troienite, în nopțile lungi , gândul mă duce la amestecul ciudat de lumini și umbre,  din care se țese , necontenit, viața.

 Când m-am dus la facultate, aveam un singur gând, să fiu profesoară într-un sătuc de munte.

 Cu drumuri răzlețe. Și livezi de meri . Albi primăvara. În ninsori de floare. Roșii când s-ar ivi , neașteptată, toamna .

În pridvorul luminat al căsuței, neapărat vopsită în alb , să se răsfețe, în roua dimineții , flori. În toate culorile. Și iarna să ningă cuminte. Să aud colinde ,  în clinchet de clopoței. De după perdele croșetate in linii de lumină.

Cine le schimbă pe toate? Să fie clipa oarbă?

Parca așa spunea cineva , cândva.

Să uiți de toate câte ți-ai dorit și să apuci, așa, pe-o cărăruie , care duce către..chiar , încotro se îndreaptă?//

Scriam asta în urmă cu un an.

Vremea fuge, în același ritm nebunesc. În joc neîntrerupt de lumini și umbre.

N-am aflat răspunsul.

Îl știe careva?