JURĂMÂNTUL EDUCATORILOR
Îmi voi exercita profesiunea cu conștiință și demnitate.
Voi vedea în elevii mei nu atât școlari, cât copii și nu voi uita niciodată că, pentru partea care îmi revine, sunt răspunzător pentru destinul lor.
Voi menține prin toate mijloacele de care dispun onoarea profesiei didactice.
Colegii mei vor fi prietenii mei.
În colaborare cu ei,mă voi strădui să ameliorez în mod constant mijloacele pe care şcoala le pune în mişcare ca să asigure recunoaşterea efectivă a dreptului la educaţie şi la justiţia socială în educaţie.
Fac aceste promisiuni în mod solemn, liber, pe onoare.
Propus de pedagogul elvețian Robert Dottrens.
Dacă nu spun în clipa asta, nu cred că o să mai vreau să spun vreodată. Nu te speria,nu este cine știe ce secret, nu sunt nici nervoasă, așadar, dacă ai un pic de timp și dacă îți pasă, citește .
Aflasem la prima ședință de consiliu profesoral că anul acela - de când am început să merg la școală,pentru mine anul începea, de fiecare dată, nu în ianuarie, ci la jumătatea lui septembrie- va fi ultimul din viața mea de profesoară.( activă)
Nu știu cum le va fi fost altora, auzind ceva asemănător, pe mine m-a lovit așa, surd, drept în suflet. M-am scuturat și mi-am zis: dragă, cum toate au un început, tot așa au și un sfârșit, nu ești nici prima, nici ultima profesoară care se va duce frumos acasă, o să faci ce vrei tu, nu te mai apasă grija hârtiilor cerute de toți ăia de la inspectorat, nu-ți mai bați capul cu nimeni, faci tot ce vrei tu, te plimbi, citești ce și cât dorești..
Lunile au zburat repede de tot.
Am început să mă pregătesc teoretic pentru ce urma să vină:am citit studii, articole din tot felul de publicații românești și traduceri de pe la alții, am vorbit cu multă lume.
Ce mai! teoretic, știam multe. Și mă simțeam blindată.
În vacanța mare, pe care o credeam ultima, am plecat în Franța- visul meu din anii de liceu!
Într-o dimineață, m-a sunat cineva și mi-a spus că o mămică cu pile a făcut „presiuni„ undeva, ca eu să nu-i las baltă pe elevii cărora le eram profesoară și dirigintă, așa că, la întoarcerea acasă, eram tot doamna profesoară.
Un an frumos, rezultate bune de tot, încă un premiu la Olimpiada Națională, schimbări esențiale prin școală, câte nu am făcut eu în anul acela. Uitasem că lumea mi-a urat „pensie liniștită„ și că mi se făcuse cadou o lenjerie de pat și un set de pahare. ( de cristal) Și nicio carte...
Și iar se apropia toamna, și niște părinți iar au făcut gălăgie, cum că nu pot să-i abandonez pe copiii lor tocmai când vor avea de dat examen de admitere. Și iar m-am dus la școală, ei, părinții, tot pe la porțile inspectoratului... era sfârșit de octombrie, nu primisem ,încă, decizia de suplinire, că asta eram:suplinitoare.
„Floare albastră! „
Splendidă amiază: vedeam prin fereastra larg deschisă zbor de frunze și de raze, comentam versurile, copiii erau extraordinari, ( nu vreau să-i numesc elevi) doamne, câte idei aveau ei în ora aceea, am plecat acasă cu sufletul beat de ceva
special.
Și mai spre seară, a sunat telefonul: „știți, a venit domnul inspector, ( nu-i spun numele, pentru că nu-mi place să-l văd scris aici, printre rândurile mele) a făcut mare tărăboi, că ... ce mai contează??( fuseserăm colegi de catedră un sfert de secol.)
Atunci, în clipa aceea, s-a rupt ceva: toată pregătirea teoretică pe care o tot făcusem eu cu mine s-a șters.
A rămas un gol uriaș.
Să mai spun că spre seară, o clasă întreagă era în fața blocului, că vecinii credeau că am murit, că treizeci de copii s-au înghesuit în sufrageria mea, că am plâns și am râs cu ei, că multe nopți, după aceea, nu reușeam să pun geană pe geană?
Toate trec.
Aseară, sună telefonul. „vă rog, spune vocea de la capătul firului, puteți să lucrați și cu fata mea?, ieri, la ședința cu părinții, ni s-a spus din capul locului că orice li s-ar da la examen, orice poezie sau bucată în proză, compunerea trebuie , neapărat, să înceapă cu : în primul rând, poetul arată că.... în al doilea rând, el își exprimă gândurile prin intermediul figurilor de stil.... opinia mea este că... și ar mai fi ceva: copilul trebuie să mănânce gramatică pe pâine .„
Dragi colegi de toate vârstele, faceți ceva cu toată nebunia asta, câtă vreme nu este mult prea târziu.
Puneți umărul și răsturnați carul ăsta stupid!
