La capătul unei călătorii cu trenul- nu contează durata, de ce ar conta lungimea drumului parcurs- senzația este aceeași- lași, fără voie, în zăngănitul roților, bucăți dintr-un amestec confuz de vise agitate și de moleșeală călduță, un agitat du-te-vino, în timp , în spațiu, în interior, în afară.Beție de stări lipite, suprapuse, haotice.
Popas neînregistrat nicăieri între trup și suflet. //
Am furat ceva din mlădierea trestiei, ne aplecăm sub povara apăsării, dar nu ne rupem. Nu deocamdată.
Cu vremea, acceptăm faptul că există lucruri pe care nu le ( mai) poți schimba, oricât de mult ți-ai dori.
Așa că ar fi ( mai) bine sa nu fie spuse niciodată cu voce tare. Dacă se poate.
Ce rămâne de făcut?
Să crezi că există ( și )minuni.
Când trecutul s-ar putea contopi cu prezentul.
Sau chiar cu viitorul. Să ajungi în miezul lucrurilor, după ce ai descifrat motivul a tot și a toate.
Știu că te presează timpul; rupe din el o fărâmă și ascultă melodia asta.
Mesajul!
Te rog!
