timpul trece grabnic

Primele gânduri i s-au deschis în ciorchini  pe la  jumătatea lui decembrie trecut, imaginea este  din această dimineață. 

Bea apă nu prea multă, soarbe lumina din fereastră, tăcută, își închide, din când în când, câte o cupă, alta îi ia locul.

   Dimineața, îmi dăruiește  energie și bună dispoziție.

  Oficial. este Sărbătoare!

  M-am gândit la  marele  Cuza, la Elena,distinsa lui Doamnă, la  Moș Ion  Roată, la hora din curtea  Școlii mele,dintr-o pauză mare,eram în clasa a  VI-a), la sătenii veniți, fără să-i fi chemat cineva, să se prindă în hora noastră,copii crescuți acolo, în vatra satului, educați să spunem sărut  mâna și să ne bucurăm de inocența copilăriei

Altfel, lumea cu ale ei întâmplări, parcă prea multe rele, aleșii se întrec în jigniri, auzi ”lăutarul”,nume pentru un înalt și  harnic demnitar, câtă lipsă de respect, gogomănie i-ai putea zice, mulți se plâng, deși nu le merge rău deloc,tot mulți se prefac,în continuare că muncesc( ieri am ajuns în două instituții  total diferite ca obiect al muncii, asemănătoare  doar prin lipsa  de interes a unor angajate față de om, din a cărui contribuție ele se odihnesc în scaune  călduțe, indiferent de anotimp, undeva, într-o parte a  țării, visurile copilăriei ucise în chinuri cer „dinte pentru dinte”,  o, Doamne, cine  mai este omul?

Se  apropie  de sfârșit prima lună din an, prea multe întrebări, ce puține răspunsuri, cine pe cine  să  mai învețe  omenia, din ce parte  vor bate  mai tare vânturile  primăverii?

când trecerea

se adună printre rânduri de file  răvășite ...

Două surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena,  cea frumoasă dintre ele,  a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.

 L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .

   Și-a ținut  în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie, de nuc, a păstrat  costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile  au  brodat contururi. Mereu mai mari.

  Prin casa lor, au trecut destui  pețitori:un contabil chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un  doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.

Într-o zi, părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și  bijuteriile. 
 Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite.  Doar ele și poveștile lor, peste care  vremea și-a țesut cuminte cursul.

S-au adunat ani mulți, aproape că  și-au pierdut șirul. Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.

Când nu sunt copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și niște nepoți  de văr de-al doilea.//

În trecere, zăream  adesea, un colț din casa  înconjurată de meri și pruni . 

Poteca se pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă  liniștea  serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara își  cântă , nestingherită,  trilul ei , indiferentă la treburile omului..//

 Sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și  m-am apropiat. //

Erau niște doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau  femei de lume,  făceau plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste străine...

Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte, chitanțe, farfurii desperecheate,  geamuri murdare, fulgi de perne  împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără picior, câteva arcuri de pat, lada  Elenei, peste care praful s-a așternut din belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge  varul de ce le-ați coborât din locurile lor, întreb, și nu mi se răspunde. 

În holul, altădată  luminat de un rând mare de ferestre,  o perdea  croșetată, înnegrită  de   vreme,  ține  marginea  pânzei unui păianjen neobosit.

 Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea mea ține scara, lumina lanternei mici  de buzunar pătrunde în  fire slabe, mă obișnuiesc repede  cu locul: un război de țesut, ițe și fire  risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în  toate mărimile,  un coș mare, haine în  culoarea  întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor fi  căutat prin cele câteva geamantane răsturnate. //

În curte, soarele trimite raze  calde. 

Seacă, fântâna  nu mai are lumânare, nici lacrimi... din pivnița fără ușă, țâșnește , speriat,  un câine.

-Este de pripas, tot e bine că păzește și el  curtea.

Pe crengi bătrâne de prun, flori albe  sclipesc în lumina  zilei.

 Iarba se apleacă în mișcarea  lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea,  tinerețea  nu are bătrânețe...