Două
surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena, cea frumoasă dintre ele, a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.
L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot. Elena, cea frumoasă dintre ele, a trăit o singură și niciodată vindecată iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.
Și-a ținut în suflet nu doar tristețea. În lada ei maronie, de nuc, a păstrat costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile au brodat contururi. Mereu mai mari.
Prin casa lor, au trecut destui pețitori:un contabil
chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.
Într-o zi,
părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și bijuteriile.
Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite. Doar ele și poveștile lor, peste care vremea și-a țesut cuminte cursul.
Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau vizite. Doar ele și poveștile lor, peste care vremea și-a țesut cuminte cursul.
S-au adunat ani
mulți, aproape că și-au pierdut șirul.
Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.
Când nu sunt
copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și
niște nepoți de văr de-al doilea.//
În trecere,
zăream adesea, un colț din casa înconjurată de meri și pruni .
Poteca se
pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă liniștea
serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara
își cântă , nestingherită, trilul ei , indiferentă la treburile omului..//
Sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. //
Erau niște
doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau femei de lume, făceau
plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste
străine...
|
În holul, altădată luminat de un rând mare de ferestre, o perdea croșetată, înnegrită de vreme,
ține marginea pânzei unui păianjen neobosit.
Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea
mea ține scara, lumina lanternei mici de
buzunar pătrunde în fire slabe, mă
obișnuiesc repede cu locul: un război de
țesut, ițe și fire risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în toate mărimile, un coș mare, haine în culoarea
întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor
fi căutat prin cele câteva geamantane
răsturnate. //
Seacă, fântâna nu mai are lumânare, nici lacrimi... din
pivnița fără ușă, țâșnește , speriat, un
câine.
Pe crengi bătrâne
de prun, flori albe sclipesc în
lumina zilei.
Iarba se apleacă în mișcarea lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea, tinerețea nu are bătrânețe...
Frumos, un frumos trist, o melancolie dikensiană, o întâlnire cu timpul...
RăspundețiȘtergereN-am vrut să creez o stare de melancolie, am trecut, nu doar cu ochiul, pragul unei povești de viață, despre care auzisem, încă de pe vremea când eroinele locuiau nu prea departe de casa noastră de la țară..
ȘtergereȘtii cum e- auzi povești, te înfiori, înclini să crezi că ar fi doar visul..
Bună dimineaţa!
ȘtergereRevin, în ciuda melancoliei, sau poate tocmai de aceea...
Aparenta splendoare a verdelui ierbii nu e decât infinitul...
Aproape a durut imaginea cărţilor fotografiate pe beton (aşa pare, cel puţin) iar tabloul încercând să reziste printre semnele ravagiilor făcute de Timp e ca o mustrare...
Când şi acesti pyxeli vor fi invadaţi de clorofilă, nu va mai fi nimic, nimic...
Mă tot gândesc la fimul văzut cu muuulți ani în urmă-”splendoare în iarbă„..trebuie să-l caut! de ce spui aparenta splendoare, doar pentru că și ea se usucă? da, dar renaște în fiecare primăvară, sfidând vremea, uitarea,trecerea.
ȘtergereCărțile? le-am scos din colb, le-am șters paginile , prinseseră mucegai, două au semnături caligrafiate perfect, cum doar în semnătura regelui de pe brevetul bunicului am văzut, da, senzația a fost de durere, câtă muncă, însemnări cu creionul pe marginea temelor, acum- niște foi, peste care alt om, necunoscutul, își aruncase disprețul.
Cred că este legea firii, ce-i mai pasă celui plecat ce
s-a ales din strădania lui?
Portrtele erau aruncate, pline de praf, am lăcrimat, să știi, o fac și acum, mi-e ciudă că vremea și omul sunt dușmanii sufletelor..
Aparenta splendoare a ierbii din acest reportaj...
ȘtergereIn ciuda evidentei de "curte parasita", mie imi place coltul acela de salbaticie (in sensul de naturalete)...
In "reportaj", insa, verdele crud este ca o bataie de pendula in camera unui muribund...
Eu am „văzut„ două lumi paralele- un trecut , adunat în obiecte, lăsând o dără a trecerii unor ființe sensibile , și un prezent, în verdele ierbii, în albul florilor de prun. Un tot, care trimite la meditație..
ȘtergereMulțumesc frumos pentru gândul matinal!
Din nou banii au mai distrus un suflet. Cred că banul deţine recordul absolut în ce priveşte dezumanizarea!
RăspundețiȘtergereO poveste tristă, dar mai tristă îmi pare destrămarea unei gospodării altă dată înfloritoare. Praful aşternut şi pânzele păienjenilor peste cioburi de amintiri provoacă fiori reci. Efemeritate... e trist, nespus de trist.
Da,
ȘtergereCred că putem privi problema și din unghiul pragmatic al vieții.Dincolo de transformarea unei gospodării într-o ruină, pe mine m-a îndurerat indiferența celor care nu respectă trecutul adunat în cărți, documente, înscrisuri. Câteva manuale- de limba română, latină și franceză „vorbesc „despre această familie, despre preocupări, personalități.
Dintr-odată, totul se reduce la niște simple hârtii risipite, călcate de bocancii nepăsării.
Viața se reduce la NIMIC.
Da, efemeritate..
De cîte ori ascult sau citesc poveşti triste tot sper ca ele să fie simple poveşti. Din păcate, nu-i deloc aşa.
RăspundețiȘtergereNiciodată nu m-am gîndit la iarbă în termeni de tinereţe/bătrîneţe dar cred că ai mare dreptate!
Știu și eu ce să zic? tristețea a trăit-o Elena, au înțeles-o , cumva, cei din jurul ei.
ȘtergereÎntâmplările, emoțiile, trăirile s-au impregnat în lucruri, iar lucrurile dispar, se ruinează..
Iarba? da, asta am simțit, ea crește, de fiecare dată verde și proaspătă.
Dincolo de toate frământările vieții!
Pvestea ta, imi prinde sufletul in valuri de melancolii...
RăspundețiȘtergereDupa cum vezi, timpul existential, acel timp al efemeritatii umane, alerga intr-o goana nebuna, pe carte noi, o numim...VIATA.
Lidia
Draga mea Lidia-Luli, ,
RăspundețiȘtergereCe știm toți este că primim în dar un timp-învățăm, construim, cădem, greșim, ne ridicăm, o luăm mereu de la capăt. este viața.Mai departe, nu știm..
Povestea pe care tocmai ai citit-o este, cum spuneam, oglinda, în ea se se vede imaginea timpului de dincolo de viață.
Răbdător doar cu el.
Mereu imi aduci in fata povesti spuse atat de frumos.Mi-ar place sa pot sta in fata ta sa-ti aud si glasul.
RăspundețiȘtergereViata trece pentru fiecare dintre noi altfel...
Seara frumoasa!
Știi cum se spune-niciodată să nu spui niciodată, Angi!
ȘtergereDa, suntem diferiți, așa că , deși fiecare țintește către ideal, drumul este diferit, cum și idealul este altul pentru fiecare!
Seară frumoasă!
O poveste minunata, Gina. Ai un fin spirit de observatie si multa sensibilitate in a descoperi lucrurile vizibile dar nevauzte de multi. :) Mi-a placut istorisirea.
RăspundețiȘtergereBine ai venit, Gabriela, ce surpriză plăcută1
ȘtergereȘtii ce simt eu- nu de astăzi sau de ieri, de multă vreme-rupem prea puțin din timpul nostru pentru ceea ce se întâmplă la doi pași de viața noastră.Noi , toți, suntem niște povești, fiecare trăită unic.
Suma poveștilor noastre este VIAȚA, cu toate ale ei.
O zi bună îți doresc!