se adună printre rânduri de file răvășite ...
Două
surori.
Învățătoare. Fiice, nepoate, strănepoate, străstrănepoate de preot.
Elena, cea frumoasă dintre ele, a trăit o singură și niciodată vindecată
iubire. El a fugit în noaptea nunții. De fapt, în zori, cu toți banii
câștigați.
Se întâmpla acum șaizeci și mai bine de ani.
L-o fi căutat părintele, tatăl lor, cât l-o fi căutat, nimeni nu i-a dat vreodată de urmă, au trecut zilele, lunile, anii. Toate se uită . Elena n-a uitat niciodată .
Și-a ținut
în suflet nu doar tristețea. În
lada ei maronie, de nuc, a păstrat costumul lui de șiac alb și rochia ei de voal, cu trenă. Discrete, moliile au brodat contururi. Mereu mai mari.
Prin casa lor, au trecut destui pețitori:un contabil
chipeș, un locotenent înalt din Rucăr, câțiva profesori, un primar, un doctor văduv prea de timpuriu. Elena n-a încurajat pe nimeni.
Într-o zi,
părintele s-a dus, fetele au moștenit casa, pământul, acareturile, banii și bijuteriile.
Și multă discreție.
Nu primeau și nu făceau
vizite. Doar ele și poveștile lor, peste care
vremea și-a țesut cuminte cursul.
S-au adunat ani
mulți, aproape că și-au pierdut șirul.
Prima s-a dus Elena, în 2009. La scurtă vreme, și Florica.
Când nu sunt
copii, vin alte rude-un frate, preot fără parohie, rătăcit prin Dobrogea, și
niște nepoți de văr de-al doilea.//
În trecere,
zăream adesea, un colț din casa înconjurată de meri și pruni .
Poteca se
pierde în iarbă, trece pe lângă fântână, ascultă liniștea
serilor, primește răbdătoare salutul dimineților însorite. Primăvara
își cântă , nestingherită, trilul ei , indiferentă la treburile omului..//
Sâmbătă, mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat. //
Erau niște
doamne, îmi spune stăpâna cheilor, citeau mult, își puneau bigudiuri, ascultau muzică la picap, aveau și parabolică, să știți, erau femei de lume, făceau
plajă, uite aici, fiecare avea locul ei preferat, erau abonate la niște reviste
străine...
Manuale școlare, metodici și pedagogii rupte,
chitanțe, farfurii desperecheate,
geamuri murdare, fulgi de perne
împrăștiați peste Scânteia, cărți bisericești, o veioză fără
picior, câteva arcuri de pat, lada Elenei, peste care praful s-a așternut din
belșug, câteva portrete, sprijinite de un perete din care curge varul de ce le-ați coborât din locurile lor,
întreb, și nu mi se răspunde.
În holul, altădată luminat de un rând mare de ferestre, o perdea croșetată, înnegrită de vreme,
ține marginea pânzei unui păianjen neobosit.
Scara de lemn urcă în pod. Mă încumet, însoțitoarea
mea ține scara, lumina lanternei mici de
buzunar pătrunde în fire slabe, mă
obișnuiesc repede cu locul: un război de
țesut, ițe și fire risipite, oale de lut, cândva smălțuite, în toate mărimile, un coș mare, haine în culoarea
întunericului, caiete și file smulse, roase de șoareci, câte mâini vor
fi căutat prin cele câteva geamantane
răsturnate. //
În curte, soarele
trimite raze calde.
Seacă, fântâna nu mai are lumânare, nici lacrimi... din
pivnița fără ușă, țâșnește , speriat, un
câine.
-Este de pripas,
tot e bine că păzește și el curtea.
Pe crengi bătrâne
de prun, flori albe sclipesc în
lumina zilei.
Iarba se apleacă în mișcarea lentă a vântului ușor de amiază. Pentru ea, tinerețea nu are bătrânețe...
