darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.

Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.

 Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

Se scutură în stropi  mărunți  norii.