darul din palmă

Sprijinit în  sulițe galben- roșietice, soarele scăpăta către asfințit.La ora asta, parcul zumzăie: copii de toate vârstele, care cu bicicleta, care cu șotronul sau cu leapșa, se bucură de răcoarea plăcută a clipei.

El nu are  bicicletă.
Nici jucării.
Ai lui înnoadă cu greu banii de azi pe mâine.
 Mic de statură, că nici nu știi câți ani o fi având, cu genunchii mereu juliți, Tomică își face de lucru cu ce găsește în micul parc dintre blocuri: scormonește pământul cu un bețișor, doar el știe pentru ce, urmărește zborul câte unui fluture, ascultă zvonul frunzelor.

În marginea parcului, singuratic, vișinul își arată cerceii cărnoși printre frunze. Copilul se uită în stânga, se uită în dreapta, se ridică pe vârfuri, prinde o creangă, de ce  l-ar certa cineva, că doar  vișinul nu este al  nimănui, înghite cu  poftă boabele zemoase culese în mare grabă, care lasă dâre umede pe urechile iepurașului de pe  tricou.

Și când  pe creangă  au mai rămas  doar vreo câteva fructe necoapte, o lasă liberă.

 Cu  o mână ascunsă  la spate, Tonică se apropie de banca pe care vecinul lui are mai mereu, în gentuța prinsă de umăr  cu o curelușă, bucățele de ciocolată amăruie, bomboane verzi spirtoase, biscuiți în formă de inimioare, de elefanți sau de floricele.

-Moșule, așa-i că ție îți plac vișinele?

-No, d-apoi  cui nu i-ar plăcea, măi Tomică?

 În căușul arămiu al palmei de copil se rostogolesc trei boabe roșii .

-Uite pe astea le-am cules pentru tine!

-Iau  numa una, păstrează-le tu pe celelalte și  ține de la moșu pătrățica asta  de ciocolată.

 Ochii copilului râd.

Zâmbește a bine ”moșul„.

Se scutură în stropi  mărunți  norii.

„la gazza ladra„

Parcă nu te-aș crede, dacă mi-ai spune  că n-o cunoști..ai văzut-o, sigur ! Și dacă n-ai dat ochii cu ea  prin livadă , că prin oraș vine rar, amintește-ți-o  din Rapsodia lui Topârceanu.
Era știrista.
În urmă cu vreo câțiva ani, am zărit-o într-o dimineață pe gardul din spatele curții. Studia  terenul, nu prea s-a  sfiit că  o urmăresc.

 Vreme de  mai multe zile, a tot cărat, ea știe ce. Au ajutat-o și niște rubedenii, când  au aflat pesemne  că  a obosit de atâta alergătură...
Și-a făcut cuib în cel mai bătrân ulm  din  spatele curții. Sus de tot.

Într-o zi, o vecină, deloc veselă, m-a anunțat că pestrița  noastră chiriașă i-a șterpelit câțiva pui de curcă. Drept urmare, trebuie s-o alung.
Chestiunea era cum?
M-am gândit eu ce m-am gândit, mi-am zis  că n-o fi prea mare păcatul , mai ales că  făcusem o legătură între  oclurile ei  pe la masa  de sub vișini și dispariția unei  lingurițe,  m-am înarmat cu un băț rezistent, m- am urcat în ulm și  am început demolarea.

 N-a fost ușor deloc.
 Prea bine nu mi-a părut, dar vecina , tot vecină rămâne,  mai trage cu ochiul în curte când nu este nimeni acasă,  mai vine cu vești din sat..//

De câteva zile, vișinii au dat în  pârgă!
 O minunăție, nu alta!

Parșiva, că  așa-i îi zice vecina,  și-a făcut apariția.
A stat ea ce a stat pe gard, și unde  n-o văd că se duce glonț  la furat!

Era să uit, anul trecut, într-o duminică dimineață, ea cu tot neamul ei au dat gata toate vișinele.

 N-a mai rămas una.

De ieri, vișinii au paznici.

 Pestrița  a dat bir cu fugiții, nici măcar o poză n-am reușit să-i fac.//
 O povestioară despre  legendara lene a  lui Rossini, care a a făcut-o celebră pe  coțofană.
Într-o zi,  un impresar l-a găsit pe Maestru scriind în pat. Fără să-i arunce o privire, Rossini îl rugă să ridice o pagina căzută pe podea. 
  Impresarul s-a conformat.
Arătându-i  pagina la care tocmai lucra, Rossini  l-a întrebat: 
-Care crezi că e mai buna?
 Stânjenit, impresarul răspunde:
- Păi... sunt absolut  la fel...
- Mda... - răspunse plictisit Rossini - dar, ştii, mi-a fost mai uşor să scriu alta, decât să mă dau jos din pat, s-o caut pe prima şi să mă urc iar la loc...

în mersul vremii

 Câte n-aș putea scrie.. mii de chestii, poate. 

Trei zile în locuri dragi, revederi după  ..nu, n-o să spun câți ani, pentru că nici mie nu-mi vine să cred, n-o să povestesc  mai nimic din câte am văzut/auzit/povestit/ reamintit, descâlcit/ înnodat.

 N-o să povestesc  despre  satele tapetate cu  metri de   poze  mari, zâmbitoare, votează nr.3,  nici despre gălețile  aninate de garduri- votați cu noi și nu veți regreta, nici despre  mașinile  de la ale căror geamuri larg deschise  zburau în toate părțile pliante roșii , verzi,  mici sau mari  -scăpați de căpușă prin vot! c-așa-i românul,( turat la maxim)..  nici despre   individul cu berea într-o mână  adresându-se  nevăzuților ascultători, ba nu- greșesc, îl asculta  o doamnă    de la  balconul blocului din față, anterior , am muncit,  spune omul, descărcându-și năduful,  ce-i pasă lumii de el?  da,  există (încă) cetățeni turmentați.., se apropie   alegerile , există bogați și săraci,  granița   pare fragilă..     

Poate despre   plugarul cu tricou și  bermude, arând  peticuțul lui de pământ, ar trebui să povestec.   

Sau despre  strălucirea dimineților verzi, presărate cu  buze  moi de maci  străfulgerați   de lama coasei   croind  poteci  lungi  prin fânul  cu parfum de verde  crud..   

N-o să povestesc, pentru că  doar câteva cuvinte  îmi vin în minte  din toate cele trei zile.

G este verișoara mea. 

I-am văzut casa-  uriașă!  Să nu crezi că exagerez,  fiecare  băiat, câte un nivel, cel mic și-a serbat majoratul, 30 de invitați,  n-au spart nimic, toate sunt la  locul lor,   n-o să zică nimic  bărbatul  când s-o întoarce din  cursă.  face  Italia..//

- G, când ești tu fericită?

- Când dorm, năniță..  nănița sunt eu.//
mi-ar plăcea să  vorbim despre asta..