surâs amăgitor,

  în iureș de Sânziene

”Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol„

 Mircea Eliade,„ Nopțile de Sânziene”.

În jocul colorat al întâmplărilor, cu al lui  caligrafic catalog de suflet,în dansul imaginar al Sânzienelor, îmi vin în minte frânturi din orele de folclor, ale distinsului nostru  profesor, din anii studenției, Gheorghe Vrabie. 

Răsfoiesc în gând cursul  din anul II, rătăcit într-un sertar de suflet.

Blândă eleganță,vorbă duioasă, plete și mustață, ninse de anii  bătrâneții.

 Mi-e dor de palma lui  stângă,în care aduna cu trei degete ale celeilalte mâini informații despre obiceiuri și datini.

Se  contura poetic  o lume tainică,  cu  ale ei întâmplări nepământene.

Real și fantastic,datini și obiceiuri străvechi, ocrotite de timp și de neuitare.
Istoria tainică a tradițiilor noastre.

Și motto-ul, cam hazliu  pentru noi: ”străbate ca un fir roșu...„

  În amfiteatrul Sălii Unu, multe fete și  doar câțiva băieți,noi,vreo nouăzeci la  număr, îl ascultam cuminți, notam în caiete.

„Sânzienele” sau ”Drăgaica”   ar însemna, pentru calendarul ortodox,  poate, cea mai tulburătoare sărbătoare a verii! 

Astăzi Pământul are  cea mai  frumoasă culoare- verde luxuriant, fertil, pentru că Soarele îmbrățișează Fecioara și alungă întunericul din viețile noastre. Este atotputernic, pentru că trăiește din plin începutul  solstițiului  de vară.

În satul meu, de Drăgaică, se împărțeau mere dulci și flori.

Nu știu dacă se mai păstrează obiceiul, dar mie, Drăgaica îmi aduce în minte figura bunicii,maica Fănica, roșie în obraz, cu mânecile suflecate și șorțul plin de fructe, adunându-ne pe toți șase nepoți în fața casei, pe iarba verde și moale.

Sunt Sânzienele, cu parfum de drăgaică și alesături în altițe de ie!

Vechi și nou laolaltă, viața în pasul ei, când lacom, când  domol.

În urmă  cu  câțiva ani, de „Sânziene”,  am mers la Cornățel, în vizită la  colega mea de  bancă din primii ani de liceu, Cornelia, inginer agronom.

 Dintr-o ladă  moștenită de la  bunica ei,  a scos un costum popular.Am făcut poze, ne-am dus apoi în câmp  și am cules  fire parfumate.

 

Mai apoi, către seară,  în Centrul Vechi al Bucureștilor, ne-am adunat, la o masă, depănând amintiri, opt foști  colegi de clasă.

  Cum să bănuiești  că doar peste câteva  veri sufletele câtorva  își vor fi căutând  drum printre   stele?

Într-o lume, parcă, tot mai puțin omenoasă, a păstra și a respecta în esență tradițiile, nu așa, de dragul momentului, rămâne o chestiune personală.

Pentru că„tradiția adevărată este singura merinde de suflet. „ Liviu Rebreanu.

nu chiar de-a valma

S-ar putea scrie o carte.

 Sau mai multe, ei, și?

 Auzi asta de nu-știu- câte-ori., mai în glumă, mai în serios, cu zâmbet ironic în ochi sau în colțul gurii.

Cărți se scriu tot timpul . De ordinul…cine să le știe numărul?

 Citim și  citim, mult/ putin, vorba cuiva, după buget-de timp, de bani, de stare, de plăcere.

Adunăm, (încă) adunăm ,pierdem,dăruim, primim, păstram, rătăcim( câte ceva). 

Rămânem. 

Amestec de fire țesute. 

În uriașe pânze, ca  de păianjen. 

O vreme, țesem în spațiul propriu, în jurul nostru. Pânza rezistă. Vine o mână, a nu știu cui, și rupe  firele toate, le încâlcește, până le nimicește. 

Timpul lovește.Cu capul, cu dinții, cu  brațe ascunse.

 Sau curge.

 Blând, cuminte ca un surâs, cum vrea el. 

Țesem. 

Împreună. 

Pentru o altă vreme. 

Se strâng firele sau dimpotrivă, slăbesc, se amestecă, brusc, lumea își  pierde culoarea. 

O vezi deodată așa cum este: figuri, mirosuri, pași, închideri, năucitoare întrebări, ironii, tristeți, insulte, flecăreli, aroganță, vrajbă, înghesuială.

 Care pe care?

 Cine minte mai iscusit este mai tare. Jmecherul  nu vorbește, urlă, primește, apucă, se impune.

 Or' fi chiar atât de mulți surzi?

Dreptatea-care dreptate- poartă haină mițoasă, că paznic este lupul. 

Face morală. La porțile adevărului. 

Care adevăr? 

O înăbușitoare încăpere este lumea toată. Liniștea a devenit zgomot. Albul este gri. Cu  inegale pete diforme.

 Lovituri din toate părțile, palme, ghionți, pumni.

Hei! trezește-te! 

Învinge-ți spaima.
Deschide ochii. Caută! 

Uite, chiar ai noroc! 

De prin strâmte unghere uitate, în mers nesigur,se ivesc  alte semne. 

   

În zbor!

„cer veșmintele vorbirii..„

motto:  Unde vei găsi cuvântul/   ce exprimă adevărul?
Mihai Eminescu
Fraze hoinare, multe rătăcite printre paranteze, discuții interminabile, pe teme reale sau inventate, serpentine de spumă, voluptatea rafalelor de vorbe,  gheme încâlcite, cine să mai prindă firele, cine să le mai depene?

Se spun atât de multe, se pricepe  tot mai puțin.//

Texte foarte scurte

Robert Tompkins „În căutarea adevărului”

În sfârșit, în acest  sătuc, uitat de lume, căutarea lui a luat sfârșit, Într-o căsuță, aproape prăbușită, în fața focului , stătea„Adevărul”.

 El nu a văzut o femeie mai bătrână și mai urâtă în viața sa.

-Sunteți Adevărul?

Bătrâna a dat din cap , în semn că  Da.

-Spuneți-mi ce trebuie  să transmit  lumii? Ce veste să le dau oamenilor?

Bătrânica a scuipat în foc  și a răspuns:

-Spune-le  că sunt tânără și frumoasă!//

Victor Hugo  a trimis manuscrisul romanului ”Mizerabilii„ editorului său cu o scrisoare  care cuprindea doar ”?„

Răspunsul a fost:”!”

( cea mai scurtă conversație înregistrată,vreodată, prin intermediul  scrisorilor)

un pictor

ar avea mult de lucru...

Dincolo  de fereastră,  neobosită, ploaia își despletește șirul ei de gânduri albe.

 Limpezește  în duș rece creștete verzi.

  Conuri în mărgele, nuci în 
coajă, palme de frasin.

Nestingheriți, guguștiucii își văd de treburile lor.

Dezorientat, un cățel  își scutură  blana.

Culori, sunete, stropi, forme, senzații, într-o  gramatică fragedă, compunând  fireasca poezie a firii.

O frumusețe discretă, curată, lipsită de grandoare.

 Etern  poem  de verde sublim,  misterios popas  pe nevăzute punți între  nori  solitari și  lacrima clipei.

&nbs