o bancă, un drum

        Nu-mi amintesc să fi stat în banca întâi , vreodată, în anii mei de școală. Nici la examene.

Am preferat banca a doua.Nu știu de ce, dacă mă întrebi 
O fi ceva care vine din convingere, din suflet, habar nu am.
Chestia asta mi-a trecut prin minte astăzi, după ce Lidia, prietena și colega noastră, a mea și a lui Lili, mi-a trimis o fotografie, cu mențiunea că drumul șerpuit, brodat cu zorele și crăițe din frumosul lor sat de munte, urcă spre casa prietenei noastre dragi.
Mi-am amintit locurile!
Într-un însorit început de octombrie, când am ajuns la Cetățeni, pe pajiști, înfloreau, pentru a doua oară, cocărăii.
Ca-ntr-o copilărească primăvară.

În amfiteatrul facultății, ele s-au instalat, din prima zi de studenție, în banca întâi de lângă ușă. Noi, Marilena, Petrică și eu, în spatele lor. Până în ultima zi de curs..
Lili își aduna zâmbetul în candoarea castanie a ochilor ei de munteancă. Deseori, își rotunjea părul lung și mătăsos într-un coc rebel. Atât de firesc!
Avea multe bluze tricotate de mama ei.
Cu una dintre ele, bleu, m-am îmbrăcat și eu la o întâlnire.

Lili nu mai este de niște ani....
Plouă.
Cu duioase aduceri-aminte.

natura nu face

 niciodată nimic  fără motive. Aristotel.
La  sat,  când  cineva ( mai) în vârstă își ia rămas-bun  pentru totdeauna de la viață, plâng rudele, ce plâng- durerea rămâne  în suflet- apoi viața  revine în vechea ei matcă.

 Salcâmii  tresaltă  în albul lor  nebun , aninat  în ciorchini, luna își păstrează  locul  ei de regină a nopților  curate,  cocoșul  trâmbițează  deșteptarea după aceleași nemărturisite secrete. 
Curțile  înfloresc   și ele, după cum fiii și nepoții au învățat de la părinți.//

 La școala  cu un singur rând de clase, unde mi-am început meseria, dirigintă la clasa a VII-a,  cei mai mulți elevi erau fii de lăutari. Lipseau mult de la școală, pentru că își însoțeau  părinții pe la nunți, botezuri, cumetrii.
 Nu puteam avea prea mari așteptări de la ei, toți știau să scrie și  citească, unii  reușeau chiar să  adune  vorbele în rezumate. Mai greu era cu gramatica. 
 Când își plecau rușinați capetele , pentru că   nu găseau răspunsuri la întrebările mele, mi se încălzeau ochii de bunul-simț al acelor  copii  cu degete lungi, negricioase.  
După ore, mă însoțeau până în stația de autobuz, ferindu-mă de câinii slobozi.  Unii dintre ei îmi ofereau buchețele de cocărăi și de micșunele .//

Acolo, în școala măruntă, pitită printre dealuri,  am aflat că  profesorul  de istorie, care  plecase în oraș,  cu un an înainte de sosirea mea,  era un om de temut.
 Nu prea îți mergea bine, dacă  îl supărai. Se mânia foarte repede- directorul școlii își jurase că nu  va mai încerca să-i iasă vreodată în drum.
Târziu,  am descoperit  că locuim în blocuri vecine- când piciul  lui de trei ani, pe atunci, avea să-mi  devină elev, în clasa a VIII-a .

Primele  și ultimele vorbe le-am schimbat  după 90, când   fostul meu elev a plecat în Canada. 
Ceva mai târziu, fiica  i s-a stabilit   în Emirate. 
Îl căutau  mulți absolvenți de liceu, dornici să  se pregătească pentru   drept sau pentru poliție.
Era un profesor strălucit, o demonstrau rezultatele elevilor săi.

De câte ori veneam spre casă, îi zăream balconul plin de flori. Toate culorile se răsfățau grațios în soarele verii.//

Într-o zi, femeia care îl îngijea l-a descoperit nemișcat în fotoliu.  Cu o carte de istorie pe genunchi.//

 Astăzi, mi-au atras atenția niște  bufnituri  puternice de picamer- vreo patru tineri montau ferestre- termopan.

Unde vor fi dispărut florile? mi-a trecut prin gând.

Știu că nimănui nu-i place  tristețea. 

Nici mie nu-mi place.

Totuși,  nici chiar setea de veșnicie nu este veșnică.
 Și pentru că este primăvară, și pentru că optimismul este nota zilei,  vă ofer câteva dintre florile mele!

tu ce zici?